Islamism 2.0

Dacă ar fi să împrumutăm un termen de computer, am putea zice că Ayatollah Khomeini, Osama bin Laden, şi Nidal Hasan reprezintă Islamism 1.0 iar Recep Tayyip Erdoğan (primul ministru Turc), Tariq Ramadan (un intelectual elveţian), şi Keith Ellison (un congresman American) reprezintă Islamism 2.0. Primii omoară mai mulţi oameni insă ceilalţi constituie un pericol mai mare pentru civilzaţia Vestică.

Hussam Ayloush (s) l-a întâmpinat pe Congresman-ul Keith Ellison (D-Minn) la un eveniment CAIR în Noiembrie 2007.

Versiunea 1.0 îi atacă pe cei ce sunt priviţi ca obstrucţionişti în încercarea de a crea o societate condusă printr-un califat global, reglementat de Shari'a ( legea Islamică).Tacticile originale ale Islamismului, de la legea totalitară la mega-terrorism, includeau brutalitatea nelimitată. Trei mii de morţi într-un atac? Căutările de arme atomice ale lui Bin Laden sugerează că pierderile prin atac criminal pot atinge nivele de o sută sau poate de o mie de ori mai mari.

Cu toate acestea, o privire generală în ultimile trei decade,de când Islamismul a devenit o forţă politică semnificativă, arată că violenţa dă arareori rezultate. Supravieţuitorii terorismului arareori capitulează Islamului radical – nici după asasinarea lui Anwar el Sadat în Egipt în 1981, nici după atacurile de la 11 Septembrie, nici după bombele de la Bali din 2002, sau bombele de la Madrid din 2004, de la Amman din 2005,sau după campanile teroriste din Israel, Irak, Afganistan şi Pakistan.Terorismul produce pagube fizice, ucide şi intimidează dar foarte rar răstoarnă ordinea existentă. Să ne imaginăm că Islamiştii ar fi cauzat devastările Taifunului Katrina sau Tsunami din 2004 – ce realizări de durată ar fi putut obţine ?

Violenţa non-teroristă cu scopul de a aplica Shari'a nu are rezultate mai bune. Revoluţia (adică o revoltă socială pe scară largă) i-a propulsat pe Islamişti la putere într-un singur loc, o singură dată – Iran în 1978-79. Lafel, un coup d'etat (o lovitură militară) i-a propulsat la putere o singură dată – Sudan în 1989. Lafel si cu războiul civil – Afganistan în 1996.

Dacă violenţa Islamismului 1.0 are arareori succes în promovarea Shari'a, strategia Islamismului 2.0 de a lucra în cadrul sistemului are mai mulţi sorţi de izbândă. Islamiştii care sunt adepţii căştigării opiniei publice, reprezintă principala forţă de opoziţie în ţările majoritar Musulmane, cum sunt Marocul, Egiptul, Libanul şi Kuweitul. Islamiştii s-au bucurat de succes electoral în Algeria în 1992, Bangladesh în 2001, Turcia în 2002 şi Irak în 2005.

Odată la putere, ei pot îndrepta ţara spre Shari'a. Dacă Mahmoud Ahmadinejad este expus la un val de demonstranţi de stradă iar Bin Laden se ascunde într-o peşteră, Erdoğan bucurându-se de aprobarea publică, reface Republica Turcă şi oferă un model de strălucit Islamiştilor de pretutindeni.

Sayyid Imam al-Sharif, teoreticianul Egiptean Al-Qaeda, şi-a schimbat poziţia şi sprijină acum Islamismul legal.

Recunoscând acest model, fostul teoretician principal Al-Qaeda,a repudiat în mod public terorismul şi a adoptat mijloacele politice. Sayyid Imam al-Sharif (n.. 1950, cunoscut de asemenea sub nom de guerre Dr. Fadl) a fost acuzat în acordarea de asistenţă pentru asasinarea lui Sadat. In 1988 el a publicat o carte în care chema la un violent Jihad perpetuu împotriva Vestului. Cu toate acestea, în timp, Sharif a observat cât de inutile sunt atacurile violente şi în locul lor a pledat pentru o strategie de infiltrare în stat şi în influenţarea societăţii.

Intr-o carte recentă, el a condamnat uzul forţei împotriva Musulmanilor ("Fiecare picătură de sânge care a curs sau care curge în Afganistan şi Irak, este responsabilitatea lui Bin Laden şi Zawahiri şi a a acoliţilor lor") si chiar împotriva non-Musulmanilor (11 Septembrie a fost contraproductiv, deoarece " ce bine rezultă dacă distrugi o clădire a inamicului iar acesta distruge una dintre ţările voastre ? Ce bine rezultă dacă ucizi pe unul dintre ei iar el ucide 1000 de-ai tăi ?")

Evoluţia lui Sharif de la "teoretician al terorismului" la "avocat al unei transformări legale", este ecoul unei schimbări mai largi; în acest sens, după cum notează autorul Lawrence Wright, trădarea lui constitue "o ameninţare teribilă" pentru Al-Qaeda. Alte organizaţii Islamiste cândva violente, din Algeria, Egipt, şi Siria au recunoscut potenţialul unui Islamism legal şi au renunţat pe larg la violenţă. De asemenea, se poate vedea o schimbare paralelă în Tările Vestice; Ramadan şi Ellison reprezintă un viitor pe cale de încolţire.

(Ceeace se poate numi Islamism 1.5 – o combinaţie de mijloace mai tari si mai moi, de încercări externe şi interne – lucrează de asmenea. Se invocă Islamismul legal pentru a înmuia inamicul, urmat de elemente violente pentru preluarea puterii. Preluarea puterii în Gaza de către Hamas, dovedeşte că asemenea combinaţii, pot da rezultate: câştigarea alegerilor în 2006 şi apoi punerea în scenă a unei insurecţii violente în 2007. Este posibil ca procese similare să fie în curs de desfăşuarare în Pakistan. In Regatul Unit s-ar putea ca un process invers să aibe loc, în care violenţa să provoace o deschidere politică.)

In concluzie, numai Islamiştii, nu fasciştii sau comuniştii au mers dincolo de forţa crudă pentru a câştiga suport din partea publicului şi dezvoltarea versiunii 2.0. Deoarece acest aspect al Islamismului pune în primejdie valorile tradiţionale şi distruge libertăţile, el ameninţă viaţa civilizată mai mult chiar decât brutalitatea Versiunii 1.0