Gary Johnson, candidatul libertarian pentru președinte, a declarat recent ceva uimitor apărând ignoranța sa în politică externă: "Faptul că cineva poate pune punctul pe i și șterge pe t în numele unui lider străin sau recunoaște o anumită locație geografică, îi permite apoi să pună în pericol armata noastră." Cu alte cuvinte, neștiind unde este un anume loc pare a fi un lucru bun, deoarece, conform rezumatului spiritual al lui Alice Ollstein, "nu poți lupta un război cu o țară pe care nu o poți găsi."
În calitate de student al politicii externe a SUA, acest lucru a lovit o coardă - nu pentru că este o declarație bizară și stupidă , dar tocmai pentru că este prea uzuală. Într-adevăr, iată trei precedente notabile din secolul trecut:
În anul 1919, presedintele Woodrow Wilson a trimis în Palestina și Siria, Comisia internațională de anchetă (în mod obișnuit cunoscută sub numele de Comisia King-Crane), pentru a stabili dorințele politice ale locuitorilor lor. Liderii acestei comisii cu potențială influență, erau lipsiți de calificări pentru o asemenea monumentală întreprindere. Henry C. King era un filozof și președinte la Oberlin College; Charles R. Crane era un mahalagiu antisemit, moștenitorul averii unei companii de instalații sanitare ce aparținuse familiei sale. În mod surprinzător, ignoranța lor a fost văzută ca un avantaj; un consilier prezidențial a explicat că Wilson "a simțit că acești doi bărbați erau deosebit de calificați pentru a merge în Siria, tocmai pentru că ei nu știu nimic despre ea."
Secretarul de stat Robert Lansing, care a crezut că Wilson greșește în acest sens, a explicat că președintele nu a dorit să numească "persoane familiarizate cu subiecte referitoare la" chestiuni politice și teritoriale. In schimb, Wilson credea că "o minte goală este mai receptivă la adevăr decât una afectată de experiență și de studiu." Într-adevăr, ignoranța este o "calificare esențială pentru un investigator."
Raportul Comisiei King-Crane, în mod ne-surprinzător, a fost (în cuvintele istoricului Elie Kedourie) "prost informat iar influența sa asupra politicii a fost neglijabilă."
In anul 2003, administrația Bush a l-a numit pe John S. Wolf ca nou trimis prezidențial al SUA în Orientul Mijlociu (mai formal, "șef coordonator al SUA în misiunea de monitorizare pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu"). Washington Post (într-un articol admirativ intitulat "Pentru Orientul Mijlociu un trimis lipsit de experiența poate fi un avantaj") a citat un oficial important al administrației spunând că "Este un lucru bun faptul că are abilități de negociere excepționale și foarte puțină experiență directă în zonă."
Wolf a admis o lipsă totală de experiență în Orientul Mijlociu, iar mai târziu a recunoscut surprinderea sa referitoare la numire: "? I-am întrebat pe secretarul de Stat [Colin] Powell, pe Consilierul de Securitate Națională [Condoleezza] Rice și pe Președintele [George W.] Bush - de ce tocmai eu ?" Pentru că au vrut "pe cineva cu o nouă viziune." Wolf a fost de acord cu această abordare, spunând: "Lipsa mea de experiență a fost un avantaj. Am aflat că, în Orientul Mijlociu, oamenii tind întotdeauna să se uite înapoi, iar eu le-am cerut să privească spre viitor."
Ca și Comisia King-Crane, nu este surprinzator că, incursiunea diplomatică Wolf a avut un impact neglijabil; după numai paisprezece luni în misiune, el a renunțat, devenind președintele Burselor Eisenhower, o organizție non-profit.
În 2006, Grupul de studiu al Guvernului SUA pentru Irak a constat din zece membri care au încorporat aceelași gen de abordare "cunoscători de nimic". James A. Baker, III, și Lee H. Hamilton au servit în calitate de co-directori, cu Robert Gates, Rudy Giuliani, Vernon E. Jordan, Jr., Sandra Day O'Connor, Leon E. Panetta, William J. Perry, Charles S. Robb, și Alan K. Simpson, membri. Nici măcar una dintre aceste persoane n-a adus vreo expertiză asupra Irakului la masă, practic garantând producerea unui raport nuanțat d.p.v.politic al comisiei, dar strategic, inutil.
Într-adevăr, raportul Grupului de studiu pentru Irak s-a dovedit a fi chiar mai rău decât era de așteptat și a avut o influență minimă. Așa cum am scris la acel moment, "re-aduce la suprafață insuccese anterioare ale politicii SUA în Orientul Mijlociu și le consacră drept politică actuală. Cel mai profund, în ceea ce privește rolul american în Irak, raportul cântărește prostește diferența dintre trupele care stau sau care pleacă."
De-a lungul unui secol, președinți americani ca și alți lideri au sărbătorit cartea lui Mark Twain despre "inocenții în străinatate" mentalitate tocmai repetată de Gary Johnson. Ca cineva care a petrecut o cariera de aproape 50 de ani lucrând la acest subiect, ideea că ignoranța e indicată pentru o mai bună diplomație, este destul de deprimantă; Cu ce m-am ocupat tot acest timp și în ce scop?
Acestea fiind spuse, având în vedere starea abominabilă a Studiilor din Orientul Mijlociu și recordul mizerabil al Celor de la Serviciile Externe, cum ar fi Arabiștii, trebuie să recunosc că evitarea specialiștilor ar putea avea un anumit merit. Dar, cu siguranță, asta nu înseamnă a ne baza pe ignoranți.
