Cum au ajuns Islamiştii să domine Islamul European

Bombele de la Londra din 7 Iulie, în care Islamiştii au ucis 52 de personae şi au rănit 700, a determinat autorităţile Britanice să lucreze împreună cu Musulmanii pentru a evita violenţe viitoare.

Cu toate acestea, mai curând decât să se apropie de Musulmanii anti-Islamişti care resping scopul triumfalist de a aplica legea Islamică în Europa, ei i-au promovat pe Islamiştii ne-violenţi, în speranţa că aceştia îi vor convinge pe coreligionarii lor să-şi exprime ura faţă de Vest pe căi legale. Acest efort a fost afişat de către Tariq Ramadan (n. 1962), un proeminent intelectual Islamist. De exemplu, Poliţia Metropolitană din Londra a subvenţionat în parte o conferinţă la care Ramadan a vorbit iar Primul Ministru Tony Blair l-a numit într-o funcţie oficială din cadrul, "grupului de lucru pentru stoparea extremismului."

Numind un Islamist ar părea o idée originală şi inteligentă, însă nu e nici una, nici alta.Guvernele Vestice s-au aliat fără succes cu Islamiştii de-a lungul decadelor. Desigur, ele s-au aliat cu însăşi familia lui Ramadan.

Dwight Eisenhower (centru) a primit o delegaţie Musulmană. Said Ramadan în picioare la dreapta, ţinând nişte hârtii.

In 1953, Dwight D. Eisenhower a invitat un grup de Musulmani străini în care era inclus Said Ramadan (1926-95),un lider al probabil uneia dintre cele mai influente organizaţii Islamiste în secolul douăzeci, zeloasa, anti Vestica Frăţie a Musulmanilor – şi deasemenea tatăl lui Tariq. Intâlnirea Eisenhower-Ramadan a avut loc în contextul unor susţinute eforturi ale guvernului SUA de a ralia Musulmanii împotriva comunismului Sovietic, punându-l parţial pe Said Ramadan pe statele de salariu ale CIA. Talcott Seelye, un diplomat American care s-a întâlnit cu el în acea vreme, explică: " Noi am perceput Islamul ca pe o contra greutate în balansarea comunismului."

Gerhard von Mende

A mai fost apoi şi Hasan al-Banna (1906-49), bunicul lui Tariq, fondatorul Frăţiei Musulmane, care a primit de asemenea fonduri de la Nazişti, diplomaţi Americani în Cairo pe la sfârşitul anilor 1940 au avut "mitinguri regulate" cu al-Banna şi l-au găsit "perfect înţelegător" iar organizaţia sa drept "moderată"şi chiar o forţă "pozitivă". Britanicii în aparenţă i-au oferit bani lui al-Banna.

Cu alte cuvinte, guvernele vestice au o tradiţie în a ignora repugnanta ideologie Islamistă şi de a coopera cu ele, ba chiar de a le întări.

Intr-o surprinzătoare lucrare investigativă în domeniul cercetării istorice , Ian Johnson un jurnalist laureat al premiului Pulizer care a lucrat pe vremuri pentru Wall Street Journal, dă la iveală noi răsuciri şi întorsături ale acestei drame în recent apăruta sa carte, A Mosque in Munich: Nazis, the CIA, and the Rise of the Muslim Brotherhood in the West (Houghton Mifflin Harcourt, $27).

Johnson începe trecând în revistă eforturile sistematice ale Naziştilor de a recruta Musulmani Sovietici printre prizonierii lor de război. Mulţi dintre Musulmani îl urau pe Stalin; între 150.000 şi 300.000 dintre ei luptaseră pentru Axă în cel de-al doilea război mondial. Cu alte cuvinte, în afară şi în plus faţă de ne-realizatul lor efort propagandistic printre Arabi, Naziştii au creat o forţă substanţială compusă în special din Musulmani de origine Turcă, sub conducerea unui învăţat entuziast Nazist, cu numele de Gerhard von Mende.

După înfrângerea Germaniei în 1945, Johnson îl urmăreşte pe von Mende în timp ce acesta continuă activitatea sa anti-comunistă cu foştii Musulmani Sovietici, în contextul Războiului Rece. Insă reţeaua sa de foşti soldaţi s-a dovedit mai puţin competentă în scopul trezirii unei ostilităţi împotriva Uniunii Sovietice. Intelectualul lor proeminent, de exemplu, servise drept Imam în cadrul unei divizii SS ce a suprimat răscoala Varşoviană din 1944. Islamiştii s-au dovedit mult mai competenţi în aceasta încercare politică şi religioasă. Johnson explică cum aceştia "poartă costum, au diplome universitare şi îşi formulează pretenţiile într-un limbaj pe care un politician îl poate înţelege."

Said Ramadan

Miezul fascinantului său studiu stă în urmărirea evoluţiei, în special în Munchen, de la foşti soldaţi la noi Islamişti. Este o povestire clasică asupra unei intrigi din anii 1950, incluzând Nazişti reabilitaţi, organizaţii cu faţadă CIA şi dueluri între ambiţiile Sovieto-Americane.

Johnson arată cum, fără ca cineva să planifice, Americanii au uzurpat reţeaua von Mende şi au dăruit-o lui Said Ramadan. Aceseastă promovare timpurie a Frăţiei Musulmane, susţine Johnson, i-a dat acesteia mijloacele de a stabili o bază Islamistă, tocmai la timp pentru a oferi un bun venit valului de emigrare Musulmană în Europa din anii 1970.

Astfel dominaţia Islamistă asupra Musulmanilor Europeni are doi factori facilitanţi ascunşi, Nazist şi American. Originile sale în Operaţiunea Barbarossa, scot la iveală urâtul pedigree al puterii Islamiste de azi.Hitler şi bandiţii săi n-ar fi putut s-o prezică, dar ei au ajutat în crearea condiţiilor pentru Eurabia.

Sprijinul American pentru Islamişti îl face pe Johnson să atenţioneze împotriva lipsei de rost în alianţa cu Frăţia Musulmană şi cei ca ei – după cum a încercat recent Tony Blair. Indiferent cât de tentant ar părea, aceasta invariabil dăunează Vestului. Lecţia este simplă: cunoaşte istoria şi nu da ajutor Islamiştilor

Adăugiri la 25 Mai, 2010: (1) Cartea nu are fotografii pentru a aduce la viaţă pe eroii principali.Din fericire ele se găsesc pe Ian Johnson's website. Am reprodus câteva din ele, mai sus .

(2) Prin coincidenţă, am petrecut vara lui 1953, la vârsta de 3 ani, la Munchen, exact pe când oraşul devenea un activ centru Islamic, tocmai din cauza unei numeroase prezenţe a Musulmanilor Sovietici ce trăiau aici. O tăietură din autobiografia tatălui meu, Richard Pipes, Vixi: Memoirs of a Non-Belonger (Yale University Press, 2003), p. 74 explică dece si-a adus el familia la Munchen :

La sfârşitul lui Mai 1951, cu asistenţă financiară din partea Centrului pentru Afaceri Internaţionale de la MIT, Irene şi cu mine l-am lăsat pe Daniel cu părinţii noştri şi ne-am dus înr-o călătorie de 4 luni în Europa şi Orientul Mijlociu. Scopul meu era sa intervievez pe membri supravieţuitori ai guvernelor celor ce constituiseră Imperiul Rusesc în perioada 1917-21. Am găsit destui dintre ei la Londra, Paris, Munchen şi Istambul, şi ei m-au ajutat foarte mult să înţeleg situaţiile complexe din acea vreme. In Paris am stabilit contactul cu comunitatea de emigranţi Georgieni.Doi ani mai târziu, am petrecut o altă vară în Europa, de data asta la Munchen, intervievând refugiaţi din Asia Sovietică Centrală, aproape toţi foşti prizonieri de război Germani.Informaţiile furnizate de ei asupra vieţii din regiunile lor în anii 1930, mi-au întărit convingerea că naţionalismul era bine mersi între graniţele URSS şi că nu avea loc nici un fel de asimilare în masă.

Cercetările sale în acea vreme au stat la baza articolului său, "Muslims of Soviet Central Asia: Trends and Prospects," The Middle East Journal, Spring, 1955, pp. 147-162 and Summer, 1955, pp. 295-308.