Dacă nu-l poţi identifica pe inamic, cum poţi să-l învingi ? Exact după cum un doctor trebuie să identifice boala înainte de a-l îngriji pe pacient, tot aşa un strateg trebuie să-l identifice pe duşman înainte de a câştifga războiul. Totuşi vesticii s-au dovedit refractari în a identifica oponenţii în conflictul pe care guvernul SUA îl numeşte aleatoriu (şi eufemistic) "războiul global împotriva terorii," sau "războiul lung," sau "lupta globală împotriva extremismului violent," sau chiar "lupta globală pentru securitate şi progres."
Această timiditate se traduce printr-o inabilitate de a defini scopurile războiului.Două declaraţii la nivel înalt ale SUA de la sfâşitul anului 2001 sunt tipice pentru cât de vagi şi inefective sunt declaraţiile guvernelor vestice. Ministrul Apărării Donald Rumsfeld a definit victoria prin “stabilirea unui climat în care, cu adevărat ne putem dezvolta şi exercita libertăţile [noastre]." In contrast, George W. Bush a anunţat un deziderat mai îngust , “învingerea reţelei globale de terorism” – indiferent de ce poate fi această reţea.
“Invingerea terorismului” a rămas desigur scopul de bază al războiului. Implicit, teroriştii sunt inamicul iar contra terorismul este principalul răspuns.
Observatorii însa, din ce în ce mai mult, au ajuns la concluzia că terorismul este numai o tactică, nu un duşman. Bush a admis practice aceasta la mijlocul lui 2004, recunoscând că “ In realitate noi am greşit în botezarea războiului contra teroarei.” In loc, el a numit războiul “ o luptă împotriva ideologilor extremişti care nu cred în societatea liberă şi care se întâmplă să folosească teroarea ca pe o armă, încercând să cutremure conştiinţa lumii libere.”
Un an mai tâziu, după bombardarea sistemului de transport Londonez, Primul ministru Britanic Tony Blair a dus discuţia mai departe, vorbind despre inamic ca “o ideologie religioasă, parte din religia Islamică din întreaga lume.” Curând după aceea, Bush însuşi a folosit termeni ca “Radicalism Islamic”, “Jihadism militant” şi “Islamo-fascism.” Dar acestea au produs multe critici şi atunci el a dat înapoi.
Pe la mijlocul lui 2007, Bush a revenit, vorbind din nou despre” marea luptă împotriva extremismului care lucrează azi de-a lungul unui Orient Mijlociu lărgit”. Aici stau lucrurile astăzi, cu agenţiile governmentale ale SUA fiind sfătuite să se refere la inamic în termini nebuloşi cum ar fi “cultul morţii”, “similar unui cult”, “cult sectar” şi “cultişti violenţi.”
In realitate, inamicul are un nume précis şi concis : Islamism, o versiune radical utopică a Islamului. Islamiştii, aderenţi ai acestei ideologii totalitare, bine fondată şi larg răspândită, încearcă să creeze o ordine Islamică globală care aplică în întregime legea Islamică (Shari’a).
Astfel definit, răspunsul necesar, devine clar. Sub două aspecte : desfinţarea Islamismului şi ajutorarea Musulmanilor să dezvolte o formă alternativă a Islamului.Nu întâmplător, această cale prezintă paralele aproximative cu modul în care puterile aliate au reuşit vis-à-vis de cele două anterioare mişcări radical utopice, fascismul şi comunismul.
Intâi apare sarcina învingerii unui inamic ideologic. La fel ca în 1945 şi 1991, scopul trebuie să fie marginalizarea şi slăbirea unei mişcări ideologice coerente si agresive, în aşa fel încât ea să nu mai poată atrage participanţi şi să nu mai prezinte o ameninţare cutremurătoare pentru întreaga lume. Al doilea Război Mondial, care a fost câştigat cu sânge, oţel şi bombe atomice, oferă un model pentru victorie, Războiul Rece, prin conceptul de distrugere reciprocă, complexitate şi un colaps aproape paşnic, oferă unul total diferit.
Presupun că victoria împotriva Islamismului , va prelua aceste două moşteniri si le va amesteca într-o nouă combinaţie de război convenţional, contra-terorism, contra-propagandă şi multe alte strategii. Pe de o parte, efortul de război a dus la răsturnarea guvernului Taliban din Afganistan; pe de altă parte este necesar a respinge pe Islamiştii legali care lucrează în mod legitim în cadrul arenelor educaţiei, religiei, mediei, legii şi politicii.
Al doilea scop necesită ajutorarea Musulmanilor care se opun ţelurilor Islamiste şi doresc să ofere o alternativă viciilor Islamiste, prin împăcarea Islamului cu cele mai bune căi ale modernului. Insă aceşti Musulmani sunt slabi, fiind numai nişte indivizi răzmeriţi care abea au început munca de cercetare, comunicare, organizare, fondare şi mobilizare.
Pentru a realiza aceasta cât mai repede şi mai efectiv, aceşti moderaţi au nevoie de încurajare şi sponsorizare Non-Musulmană. Indiferent cât de nesemnificativi sunt ei în prezent, numai moderaţii, cu suport vestic, au potenţialul de a moderniza Islamul şi astfel desfiinţa ameninţarea Islamismului.
Intr-o analiză finală, Islamismismul prezentă două sarcini principale pentru vestici : Să vorbească răspicat şi să tindă spre victorie. Nici una dintre aceste sarcini nu vine natural persoanelor moderne, care tind să prefere corectitudinea politică şi rezolvarea conflictului, ba chiar reconcilierea. Dar odată trecut peste aceste garduri, obiectivul de a slăbi inamicul Islamist în privinţa arsenalului, economiei şi resureselor, va însemna că el poate fi deja învins.
