Dedicâd Centrul Islamic din Washington, D.C., în Iunie 1957, Dwight D. Eisenhower , în discursul său de 500 de cuvinte a emanat bunăvoinţă ("Civilizaţia datorează lumii Islamice unele dintre cele mai importante unelte şi realizări"), chiar dacă Preşedintele American s-a bâlbâit incomfortabil (musulmanii din SUA,a declarat el, au dreptul la “propria lor biserică”). Evident, el n-a inclus nici un cuvânt asupra politicii.
Exact 50 de ani mai târziu, în picioare , fără pantofi , George W. Bush a re-dedicat centrul săptă mâna trecută. Discursul său de 1600 de cuvinte a lăudat de asemenea cultura islamică (“ Suntem aici pentru a ne exprima aprecierea pentru a credinţă care a îmbogăţit civilizaţia pentru multe secole”.), deşi el ştie să diferenţieze biserica de moschee – şi a avut în plan mai mult decât o simplă flatare.
Cea mai surprinzătoare a fost declaraţia sa că : “ am investit sufletul preşedenţiei mele întru ajutorarea musulmanilor în lupta lor cu terorismul, şi în apelul lor la libertate, pentru a găsi cărările lor unice spre prosperitate şi pace”. Acest cri du coeur semnalează cum înţelege Dl. Bush măsura în care acţiunile musulmanilor vor defini moştenirea politică pe care el o va lăsa.
In cazul în care ei vor realiza visul său “ şi vor găsi cărările lor unice spre prosperitate şi pace”, atunci preşedenţia sa, oricât de ruinată se arată pentru moment, va fi refăcută. Ca şi în cazul lui Harry S. Truman, istoricii vor recunoaşte ca el a văzut mai departe decât contemporanii săi. Dacă însă musulmanii “vor rămâne în urma mişcării globale spre prosperitate şi libertate,” istoricii vor judeca cele două cadenţe ale sale tot atât de aspru ca şi americanii de azi.
Desigur, cum se vor descurca musulmanii depinde în mare parte de viitorul islamismului radical, care la rândul lui depinde intr-o oarecare măsură de înţelegerea sa de către Preşedintele American. De-a lungul anilor Dl. Bush a arătat o înţelegere crescută a acestei teme. El a început cu platitudini, referiri împăciuitoare faţă de islam ca “ religia păcii”, folosind această frază până la sfârşitul lui 2006. Inainte de asta el chiar le-a vorbit musulmanilor despre adevărta natură a religiei lor, o ambiţie exagerată care m-a făcut să-l poreclesc în 2001 “ Imam Bush."
Pe măsură ce înţelegerea sa a crescut, Dl. Bush a început să vorbească despre “califat”, “extremism islamic” şi "Islamofacism." Ceeace el a numit euphemistic “ război împoriva teroarei” în 2001, în 2006 a luat cu duritate numele de , "războiul cu fascistştii islamici." Se părea că lucrurile se îmbunătăţeau. Poate că în fine, Washingtonul incepuse să înţeleagă ameninţarea.
Dar asemenea analize au răsculat opoziţia musulmană şi apropiindu-se de apusul carierei sale politice, Dl. Bush s-a retras pe un teren mai sigur, întorcându-se săptămâna trecută la nişte matafore putrede , umblând în vârful picioarelor în jurul oricărei menţiuni despre islam. In loc, el a vorbit în mod ne-elegant despre “ marea luptă împotriva extremismului care are loc în prezent de-a lungul Orientului Mijlociu” şi mai vag despre “ un grup de extremişti care vor să folosească religia drept cale spre putere şi ca mijloc de dominaţie.”
Mai rău decât atât, discursul anunţă cu surle şi trompete numirea unui trimis special American la Organizaţia Conferinţelor Islamice(OIC), ordonând trimisului să ” asculte şi să înveţe de la” partenerii săi mususlmani. Insă, OIC este o organizaţie sponsorizată de Arabia Saudită promovând un program de tip Wahhabi sub masca unei Organizaţii a Naţiunilor Unite formată numai din musulmani. După cum notează specialistul in antiterorism Steven Emerson , inepta iniţiativă a lui Bush dovedeşte “ o totală ignoranţă faţă de creşterea rapidă a radicalismului pro-terorist şi a sentimentelor anti-americane care se găsesc în mod obişnuit in declaraţiile OIC şi a liderilor lor.”
 Aşezate în primul rând la Centrul Islamic în 27 Iunie, 2007, înalţi membrii ai administraţiei Bush, Frances Townsend (stânga) şi Karen Hughes purtând baticuri musulmane găsite în grabă. |
|
Pe scurt, te face să simţi un fel de "déjà vu dîn now." După cum spunea ziarista Diana West “ Aproape şase ani dupa 11 Septembrie – aproape şase ani dupa vizita la Centrul Islamic şi proclamând ‘ Islamul este pace ’ - Dl. Bush n-a învăţat nimic.” Dar acum avem chiar mai puţine speranţe decât în 2001 că el mai poate învâţa, absorbi şi reflecta o oarecare înţelegere a naturii duşmanului islamist.
Trăgâd concluzia că de fapt el n-a reuşit să atace problema centrală, trebuie acum să privim spre potenţialii succesori ai D-lui Bush în speranţa că ei ar putea reveni la ocazionalele lui referiri robuste, reluând acele concepte dificile asupra extremismului Islamic, “Shariah” si “Califat”.
Câţiva republicani - Rudy Giuliani, Mitt Romney, şi (în special) Fred Thompson – fac exact asta. Din păcate candidaţii democraţi, preferă să rămână aproape total silenţioşi asupra acestei chestiuni.
Aproape treizeci de ani după ce islamiştii i-au atacat pentru prima oară pe americani, şi chiar înaintea a trei majore încercări de atacuri teroriste în Marea Britanie, discursul preşedintelui scoate la iveală cât de confuz rămâne Washingtonul.
