In timp ce guvernul Iranian a anunţat sǎptǎmâna trecutǎ o dublare a programului de îmbogǎţire a uraniului, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite se certa asupra unui scheletic proiect de rezoluţie European. Acest proiect nu cere nimic mai mult decât a se interzice studenţilor iranieni accesul la studii în fizica nuclearǎ în strǎinate, revocarea vizelor pentru iranienii care lucreazǎ în domeniul nuclear, precum si asistenţa strǎinǎ pentru programul nuclear Iranian, oh, exceptând cel venit din Rusia.
Unii se întreabǎ cum se vor sfârşi aceste eforturi nehotǎrâte şi perpetue în evitarea crizei iraniene ? Cu o chemare dramaticǎ la vot în Consiliul de Securitate din New York ? Prin negocieri interminabile cu Agenţia Internaţionalǎ pentru Energie Atomicǎ de la Viena ? Cu un trimis special de la Uniunea Europeanǎ care sa producǎ un compormis cu Teheranul ?
Eu prevǎd cu nici una dintre acestea deoarece oricare dintre ele presupune cǎ Tehranul va renunţa în cele din urmǎ la visul armlor nucleare. Evidenţe recente sugereazǎ diferit :
-
Declaraţii ostile şi provocatoare cǎtre Vest. Probabil cea mai vrednicǎ de atenţie a fost Ameninţarea presedintelui Mahmoud Ahmadinejad adresatǎ Europei de a nu sprijini Israelul: "Noi am sfǎtuit pe europeni cǎ… … naţiunile (Musulmane) sunt ca un ocean pe cale sǎ se umfle iar dacǎ începe o furtunǎ , ea nu se va limita la Palestina, iar voi puteţi fi de asemena afectaţi." Încǎ mai neruşinat, şeful sistemului judiciar Ayatollah Mahmoud Hashemi Shahroudi, a ameninţat Statele Unite ca şi ele se aflǎ în “pragul propriei anihilǎri.”
-
O stare mesianicǎ în eşaloanele superioare ale guvernului. În plus faţǎ de entuziasmul general pentru mahdaviat ( credinţa în eforturile de preparare pentru mahdi, o figurǎ ce apare la sfârşitul lumii), surse demne de crezut raporteazǎ ca Ahmadinejad crede cǎ el însuşi este în contact direct cu Hidden Imam, o altǎ figurǎ cheie în credinţa Shiitǎ cu privire la sfârşitul lumii.
-
Programul nuclear urgent. Incurajat de bafta economicǎ provenitǎ dein vânzarea de petrol şi gaze naturale, regimul încǎ de la mijlocul lui 2005 a adoptat cu fiecare prilej mǎsuri dintre cele mai agresive pentru a deveni membri ai clubului nuclear, în mod special prin demararea , în Februarie ,a lucrǎrilor de îmbogǎţire nuclearǎ.
Un Teheran hotǎrât, provocator şi concentrat se aflǎ astǎzi în contrast cu nişte ruşi, arabi, europeni şi americani mai de grabǎ confuzi şi iresponsabili. Acum şase luni un effort extern hotǎrât ar fi putut încǎ sǎ determine o presiune efectivǎ din interiorul societǎţii iraniene pentru stoparea programului nuclear, dar aceastǎ posibilitate pare acum defunctǎ. În timp ce marile puteri îngânǎ , alunecǎ şi procrastineazǎ , iranienii vǎd în mod efectiv cum conducerii lor li se permite sǎ înainteze.
Cu toate acestea , noi idei sunt vehiculate în rafinarea ideii de rǎzboi cu Iranul. Jurnalistul de la Los Angeles Times , Max Boot, de exemplu , demite o eventualǎ invazie americanǎ în Iran ca : “ în nici un caz ” şi propune trei alternative : ameninţarea cu un embargo economic, rǎsplǎtirea Teheranului pentru suspendarea programului sǎu nuclear sau sprijinirea miliţiilor anti-regim pentru o invazie a ţǎrii.
De acord, aceste scenarii ne-rǎzboinice, ne-nucleare, sunt creative. Dar ele nu mai au şanse de succes, deoarece situaţia a devenit simplǎ şi binarǎ : fie guvernul SUA trimite forţe pentru a împiedica Teheranul sǎ obţinǎ arme nucleare, fie Tehranul le obţine.
Aceastǎ decizie cheie- rǎzboi sau acceptare- va avea loc la Washington, nu la New York, Viena sau Teheran. (sau Tel Aviv). Momentul critic, va sosi când presedintele Statelor Unite va confrunta posibilitatea de a permite sau nu Republicii Islamice Iran ,obţinerea bombei. Orarul programului nuclear Iranian fiind tulbure, aceasta va fi la latitudinea lui George W. Bush sau a sucesorului sǎu.
Va fi un moment remarcabil. Statele Unite îşi ating gloria în dezlǎnţuirea totalǎ a opiniei publice cu privire la impozite, şcoli şi zonificarea proprietǎţilor. Activiştii organizeazǎ asociaţii voluntare, cetǎţenii vin la mitingurile de la primǎrii, asociaţiile influenţeazǎ pe reprezentanţii aleşi.
Dar când vine la deciziile grele de a merge la rǎzboi, aparatul de participare american, dispare, lǎsându-l singur pe preşedinte sǎ facǎ aceastǎ chemare dificilǎ, conform temperamentului sǎu, inspirat de propria viziune, înconjurat fiind numai de sfǎtuitori apropiaţi, izolat de vicisitudinile politicii. Decizia sa va fi atât de intens personalǎ cǎ direcţia pe care o va apuca depinde in cea mai mare mǎsurǎ de caracterul şi psihologia sa.
Poate el sǎ tolereze unei conduceri malvolente şi mistice , sǎ construiascǎ o armǎ capabilǎ sǎ distrugǎ lumea , pe care ar putea chiar sǎ o foloseascǎ ? Sau trebuie el sǎ distrugǎ infrastructura nuclearǎ iranianǎ în pofida rezultatelor economice, militare, şi a preţului diplomatic.
Pânǎ când preşedintele SUA decide, totul nu reprezintǎ decât re-aranjarea scaunelor pe puntea Titanicului, acte gratuite şi de micǎ importanţǎ.
