Pe masura ce regimul din Iran inainteaza cu paşi repezi, cerand distrugerea Israelului si abatandu-se in mod deschis de la regulile de ne-proliferare nucleara, doua prospecte confrunta Vestul.
Primul este sa tolereze pozitia Teheranului sperand ca totul va merge bine. Poate ca politica de descurajare implicand amenintare tacita cu forta va lucra si moratoriul in folosirea armelor nucleare care dureaza de 6 decade, se va mentine. Poate conducatorii Iranului vor renunta la pozitia lor aducand a perspectiva mesianica. Poate ca nici un alt stat nu va imita decizia Iranului de a incalca regulile pe care a promis sa le respecte.
Cuvintele cheie in acest scenariu sunt : “speranta” si “poate”, cu proverbialul : “aripi pe calator” inlocuind planurile strategice. Acesta nu este in nici un caz, felul obisnuit in care marile puteri isi rezolva problemele.
Al doilea prospect consista in distrugerea de catre guvernul SUA (impreuna cu unii aliati ai sai , poate) a instalatiilor Iraniene cheie, intarziind sau terminand astfel aspiratiile nucleare ale Teheranului. Analiştii militari estimeaza ca , bazate pe ordine speciale si pe contrainformatii corecte , fortele aeriene americane, ar fi capabile sa produca pagubele necesare in cateva zile ; in plus s-ar putea asigura paza la Stramtoarea Hormuz.
Dar un asemenea atac va avea consecinte nefavorabile in special in doua domenii legate intre ele : opinia publica musulmana si piata de petrol. Dupa toate indicatiile, bombardamente aeriene ar cauza o raliere cu governul a populatiei in prezent nemultumite. Efectul global al bombardamentelor ar agrava atitudinea musulmana deja ostila Statelor Unite, ducand la o creştere a sprijinului pentru islamismul radical si la o continuare a diviziunii civilizatiilor. Stirile indica faptul ca Teheranul finanteaza grupuri teroriste in scopul de a ataca ambasade Americane, baze militare, interese economice, multiplicarea atacurilor in Iraq si lansarea de rachete impotriva Israelului.
Chiar daca fortele militare pot riposta acestor provocari, bombardamentele ii pot convinge pe iranieni si pe suporterii lor sa opreasca livrarile de petrol si gaz natural pe piata, sa comita acte de teroare impotriva infrastructurilor energetice si sa creeze dezordini sociale, care la un loc pot determina o plonjare economica rivala cu recesiunea produsa de criza de energie de la mijlocul anilor 1970.
Fata in fata cu aceste neplacute alternative, concluzia mea , ca si a Senatorului republican John McCain, din Arizona , este ca : “exista doar un singur lucru mai rau decat Statele Unite exercitandu-şi optiunea militara. Aceasta este un Iran inarmat nuclear”.
Exista oare o a treia optiune, mai acceptabila ? Raspunsul la aceasta intrebare este dezideratul fiecarui analist care se ocupa de subiect, incluzandu-l si pe subsemnatul. A treia optiune presupune efortul de convingere a regimului din Iran sa renunte la dezvoltarea si militarizarea instalatiilor nucleare.
Exista oare o astfel de posibilitate ? Exista si ea chiar are o şansa de success. Iranul, din fericire, nu este o dictatura absoluta unde o singura persoana ia toate deciziile cheie, ci o oligarhie cu multe concentrari de putere unde au loc dezbateri a multor aspecte. Insaşi conducerea politica este divizata, incluzand importante elemente ce prezinta indoieli legate de intelepciunea continuarii pe panta nucleara, temandu-se de izolarea internationala care ar urma, ca sa nu mai vorbim de bombardamentele aeriene. Alte sectoare influente ale societatii – religioase, militare si econommice in particular – au deasemenea temeri cu privire la anumite actiuni pripite.
Cata vreme Iranul nu este sub amenintare atomica , o campanie dusa de iranieni spre a evita confruntarea , ar putea castiga teren. A continua pe drumul inarmarii nucleare ramane o decizie voluntara, o decizie de la care Teheranul ar putea sa se abtina. Chiar si securitatea tarii ar putea beneficia daca Iranul ar ramane ne-nuclear.
Fortele opuse nuclearizarii trebuie sa fie hotarate si unite, ceeace ar avea mai multe şanse de reuşita prin exercitarea unor puternice presiuni din exterior . Daca Europenii, Ruşii, Chinezii, cei din Orientul Mijlociu si altii ar actiona la unison cu Washingtonul, aceasta ar facilita mobilizarea elementelor de opozitie din Iran. Desigur aceste state au motivele lor a se teme de un Teheran nuclear ca si de un precedent primejdios pe care el l-ar inspira altor puteri atomice potentiale, cum ar fi Brazilia si Africa de Sud.
Aceasta cooperare internationala insa, nu se materializeaza dupa cum se vede, la Natiunile Unite. Membrii Consiliului de Securitate sunt dezorientati in problema Iranului in timp ce un official Iranian a fost ales, tocmai la Comisia ONU pentru Dezarmare ( care este insarcinata cu dezarmarea nucleara).
Descurajarea Teheranului de pe pozitii de forta cere o presiune din exterior , constanta si sustinuta asupra plenului politic Iranian. Ironia este ca aceasta presupune ca acei care se impotrivesc cel mai mult unor bombardamente conduse de SUA trebuie : (1) sa fie strans aliati cu Washingtonul si (2) sa convinga Iranul asupra teribilelor repercursiuni posible daca ei continua a infrunta consensul international.
Asemenea paşi nu ofera garantii de success, dar prezinta singura solutie realista pentru prevenirea unor grave pericole.
