Patru Răscoale In Orientul Mijlociu

După decade de stagnare Orientul Mijlociu se răscoală.Cu prea multe câmpuri de acţiune pentru a ne focaliza într-un singur loc, iată o trecere în revistă în doar patru ţări cheie.

Mu'ammar al-Qaddafi în toată splendoarea sa militară.

Libia: Deşi Americanii nu realizează încă, guvernul lor a pornit în mod hazardos la război pe 9 Martie, împotriva lui Mu'ammar al-Qaddafi's al Libiei. Ostilităţile aduse oarecum la cunoştinţă, covârşite de un euphemism (" acţiune militară cinetică, în special la început") şi fără un scop clar. Doi funcţionari importanţi ai adminsitraţiei Obama, erau în străinătate – preşedintele în Chile, secretarul de stat în Franţa. Membrii Congresului, nefiind consultaţi, au răspuns cu mânie de ambele părţi ale spectrului politic.Unii analişti au întrevăzut chiar un precedent pentru un atac militar contra Israelului.

Poate că Obama va avea noroc şi Qaddafi va cădea rapid. Dar nimeni nu ştie cine sunt rebelii iar acest efort fără ţintă ar putea deveni de lungă durată, costisitor, ar putea duce la terorism, şi deveni ne popular d.p.d.v.politic. In asemenea caz Libia riscă să devină Irakul lui Obama – sau mai rău în cazul în care Islamiştii pun mâna pe ţară.

Obama vrea ca Statele Unite să fie "un partener printre mulţi alţii" în Libia şi doreşte ca el să fi fost preşedintele Chinei, sugerând că acest război oferă o prea mare experienţă pentru guvernul SUA ca acesta să pretinde că este vorba de Belgia.

Recunosc, am o oarecare simpatie pentru aceasta tentativă; în 1997, mă plângeam ca de fiecare dată, deoarece Washingtonul se grăbeşte să preia responsabilitatea pentru menţinerea ordinii, " modul adult American, îi reduce pe ceilalţi la un statut de copii." Indemnam Washingtonul să arate puţină rezervă, lăsându-i pe alţii să vină şi să ceară ajutor.

Aceasta este ceeace Obama în modul lui dezordonat şi prea puţin gândit, a făcut. Rezultatul va influenţa desigur viitoarele politici SUA.

Egipt: Consiliul Suprem al Forţelor Armate a sponsorizat un referendum constituţional pe 19 Martie, care a a fost aprobat 77-23. A avut ca efect mărirea puterii Frăţiei Musulmane ca şi a rămăşiţelor Partidului Naţional Democratic al lui Hosni Mubarak, în timp ce a împins deoparte pe secularii din Tahrir Square. Prin aceasta, noua conducere militară şi-a confirmat intenţia de a continua cu subtila dar îndelungata alianţă secretă cu Islamiştii a guvernului.

Două aspecte subliniază această alianţă: Egiptul a fost condus de armată încă de la lovitura de stat din 1952; iar aşa numiţii Ofiţeri Liberi care au organizat lovitura, aveau ei înşişi strânse legături cu aripa militară a Frăţiei Musulmane.

"Ofiţerii Liberi" în 1952. Se văd: Gamal Abdel Nasser aşezat la extrema stânga şi Anwar el-Sadat aşezat la extrema dreaptă.

Spiritul din Tahrir Square a fost real si s-ar putea să învingă în cele din urmă; dar pentru moment lucrurile nu s-au schimbat în Egipt, cu un guvern care continuă familiara linie quasi Islamistă a lui Mubarak.

Mahmoud Ahmadinejad îl celebrează pe Bashar al-Assad în Tehran in 2010.

Syria: Hafez al-Assad a condus ţara pentru 30 de ani(1970-2000) cu o brutalitate şi o viclenie neegalate. Apucat de pretenţii monarhice,el a forţat preşedenţia asupra fiului său Bashar în vârstă de 34 de ani. După ce a studiat pentru a deveni oftamolog, Bashar a fost obligat să intre în afacerile familiei însă numai după moartea mai capabilului său frate Basil în 1994, menţinând apoi in general politica megalomaniacă a tatălui său şi extinzând astfel stagnarea tării sale, represiunea şi sărăcia.

Pe măsură ce vântul schimbării a atins Siria, mulţimile strigând Suriya, hurriya ("Siria, libertate") şi-au pierdut frica de dictatorul baby. In panică, Bashar se clatină între violenţă şi împăciuire. Dacă dinastia Assad este doborâtă, aceasta va avea potenţial consecinţe nefericite pentru comunitatea minoritară Alawi din care derivă Islamiştii Sunni, cei ce au prioritate în a-i urma lui Assad ; ei vor retarge probabil Siria din cadrul "blocului de rezistenţă condus de Iran", ceeace va însemna că o schimbare de regim va avea implicaţii mixte asupra vestului şi în special asupra Israelului.

Yemen: Yemenul prezintă cea mai mare probabilitate a prăbuşirii regimului şi cea mai mare şansă ca islamismul sâ câştige puterea. Oricât de deficient şi autocrat şi oricât de rigidă puterea sa, vicleanul Ali Abdullah Saleh, la putere din 1978, a fost un bun aliat al Vestului, atât cât se putea spera indiferent chiar şi de relaţiile sale cu Saddam Hussein şi cu Republica Islamică Iran; o alianţă care a menţinut controlul asupra teritoriului, a limitat incitările, şi a luptat împotriva Al-Qaeda.

Incompetenţa sa în manevrarea protestelor a mâniat chiar şi conducerea militară (de unde se trage), ba chiar şi propriul lui trib Hashid, sugerând faptul că el va părăsi puterea cu foarte puţin control asupra celor ce-i vor urma. Dată fiind structura tribală a ţării, larga distribuţie de armament, diviziunea Sunni-Shi'I, terenul muntos şi seceta pe cale a se declanşa, o anarhie înrudită cu Islamismul(ca în Afganistan) apare ca un rezultat probabil.

In Libya, Siria, şi Yemen – dar mai puţin în Egipt – Islamiştii au posibilitatea să-şi extinda semnificativ puterea. Cât de bine va putea fostul Musulman, locuitor la Casa Albă, atât de entuziast în privinţa "respectului mutual" în relaţiile SUA cu Musulmanii, proteja interesele Vestului contra acestui pericol ?