Mult aşteptata întâlnire dintre Barack Obama şi Binyamin Netanyahu la 18 Mai, s-a desfăşurat într-o atmosferă calmă, poate uşor tensionată, după cum am prezis. Toţi s-au comportat cum nu se poate mai bine şi evenimentul a suscitat atât de puţină atenţie că ziarul New York Times a raportat ştirea în pagina a 12-a.
După cum ne-am aşteptat însă, mănuşile au dispărut imediat după convorbiri, cu o serie de pretenţii Americane dure, în special în insistenţa Secretarului de Stat American Hillary Clinton din 27 Mai,ca guvernul Netanyahu să înceteze construcţiile de locuinţe pentru Israelieni în West Bank şi Ierusalimul de Est. Aceasta a provocat un răspuns de rezistenţă. Şeful coaliţiei guvernamentale Israeliene a arătat greşelile "Dictatelor Americane" precedente, un ministru l-a comparat pe Obama cu un faraon şi directorul de presă al guvernului a admirat în derâdere pe "rezidenţii din teritoriile Iroquois care îşi închipuie că au dreptul să determine unde ar trebui să locuiască evreii din Ierusalim."
Dacă amănunte asupra noţiunii -cine trăieşte unde- au o mică importanţă strategică, cotitura rapidă şi severă împotriva Israelului luată de Administraţia Obama are în mod potenţial o importanţă de anvergură. Nu numai că administraţia a desfiinţat accentual pus de George W. Bush asupra schimbărilor din partea Palestinienilor dar ea a ignorat înţelegerile orale la care a ajuns Bush cu Ariel Sharon şi Ehud Olmert.
 Yasir Arafat zâmbind în timp ce Barack Obama se întâlneşte cu Mahmoud Abbas în Iulie 2008. |
a reînviat o fantezie Palestiniană de mult adormită : că Statele Unite, pur şi simplu vor forţa Israelul la concesii critice, fie că guvernul său democratic va fi sau nu de acord, în timp ce Arabii urmăresc pasiv şi aplaudă. "Americanii sunt conducătorii lumii…. Ei pot să exercite presiune asupra oricui pe glob.Acum 2 ani ei au exercitat presiune asupra noastră. Acum ei are trebui să le spună Israelienilor, ' Voi trebuie să vă conformaţi condiţiilor'."
Desigur, adresându-se Israelienilor este una şi convingâdu-i, este alta. La aceasta Abbas are un răspuns.Aşteptâdu-se ca acordul lui Netanayhu de a opri în totalitate construcţiile, să ducă la prăbuşirea coaliţiei sale, Diehl explică faptul că Abbas plănuieşte "să stea deoparte şi să privească, în timp ce presiunile americane îl imping încet pe primul ministru afară din funcţie." Un official al Autorităţii Palestiniene a prezis că aceasta se va petrece în decurs de "doi ani" – exact atunci când Obama, se spune, se aşteaptă la un stat Palestinian format.
Intre timp Abbas plănuieşte să rămână în gardă.Diehl îi explică gândirea:
Abbas respinge noţiunea că el ar trebui să facă anumite concesii comparabile – cum ar fi să recunoască Israelul ca pe un stat Evreiesc, ceeace ar implica renunţarea la re-aducerea pe scară largă a refugiaţilor. In loc, el spune că va rămâne pasiv….." Voi aştepta ca Israelul să îngheţe construcţiile ", a spus el. Pâna atunci, în West Bank, dispunem de o realitate pozitivă… oamenii duc o viaţă normală."
Ideea lui Abbas asupra unei "vieţi normale" s-ar putea adăuga, este în mare măsură furnizată de Washington şi aliaţii săi; Palestinienii din West Bank se bucură de departe de cel mai ridicat ajutor străin per capita, în comparaţie cu orice alt grup din lume; numai la o conferinţă de "donori" în Decembrie 2007 de exemplu, Abbas a obţinut promisiuni de peste $1800 pe an, pe cap de locuitor din West Bank.
După cum trage concis concluzia Diehl, " In Administraţia Obama, deocamdată este uşor să fi Palestinian."
Chiar dacă ignorăm aiureala de a ne focaliza asupra cetăţenilor din Ierusalim adăugâdu-şi o cameră de recreere în casele lor mai curând decât asupra Iranienilor adăugâd centrifuge la infrastructura lor nucleară, chiar dacă trecem cu vederea obiectiva contra productivitate în a-l absolvi pe Abbas de responsabilităţi – noua politică a SUA este menită a se prăbuşi.
In primul rând coaliţia guvernamentală a lui Netanyahu ar trebui să se dovedească impermeabilă la presiunile SUA. Când a format guvernul în Martie 2009, el a inclus 69 de parlamentari din totalul de 120 în Knesset, mult peste minimumul necesar de 61. Chiar dacă guvernul SUA reuşeşte să despartă cele două partide mai puţin afiliate cu scopurile lui Netanyahu, cel al Muncii şi Shas, el poate oricând să-i înlocuiască cu partide religioase de dreapta, pentru a-şi menţine o majoritate solidă.
In al doilea rând, istoria arată că Ierusalimul ia "riscuri pentru pace" numai atunci când el se încrede în aliatul său American. O administraţie care subminează aceasta fragilă încredere va avea probabil de confruntat o conducere Israeliană temătoare şi rezistentă.
Dacă Washingtonul continuă pe drumul prezent, rezultatul ar putea fi o spectacuoasă nereuşită politică care va reuşi să slăbească pe singurul aliat strategic al Americii în Orientul Mijlociu în acelaşi timp înrăutăţind tensiunile Arabo-Israeliene.
