Comentariile legate de războiul Israel-Hamas s-au arătat a fi politice, făcând caz de moralitatea pro sau contra Israelului. Este o dezbatere crucială dar nu singura; este de asemenea necesară o privire strategică, la rece, referitoare la cine învinge şi cine pierde ?
Hillel Frisch este de părere că Hamas (pe care o numeste “o mică mişcare care controlează o mică limbă de pământ”) a făcut un calcul “grosolan de greşit”, supărând guvernul Egiptean şi făcând război cu Israelul.El trage concluzia că Hamas-ul s-a îmbarcat într-o “strategie sinucigaşe”
Posibil, însă există scenarii în care Hamasul poate câştiga. Khaled Abu Toameh notează puternicul şi crescândul suport pentru Hamas în Orientul Mijlociu.Caroline Glick oferă două cărări pe care Hamsul le poate urma pentru a câştiga : o întoarcere la status-quo-ul dinainte, cu Hamsul în control în Gaza, sau un acord de încetare a focului prin care puteri străine formează un regim de monitorizare internaţională care să supravegheze graniţele Gazei cu Israelul şi Egiptul.
Aceasta sugerează ca o privire asupra recordului obţinut de Hamas în război, depinde în primul rând de deciziile luate la Ierusalim. Aceste decizii constituind adevarata problemă, cât de bună este performanţa conducerii Israeliene ?
Dezastruoasă. Profunda incompetenţă strategică a Ierusalimului continuă şi accentuează deciziile greşite luate încă din 1993, care au erodat reputaţia Israelului, avantajul strategic şi securitatea sa. Patru motive principale m-au condus la această concluzie negativă.
Prima, echipa de conducere din Ierusalim a creat problema din Gaza. Liderul ei, Primul Ministru Ehud Olmert a explicat în chip imortal în 2005 iminenţa retragerii unilaterale Israeliene din Gaza : “Noi [Israelienii] suntem obosiţi de luptă, sunem obosiţi de a fi curajoşi, suntem obosiţi să-i învingem pe inamicii noştri.”
Olmert a avut un rol vital în (1) iniţierea retragerii din Gaza, care a dus la încetarea controlului Forţelor de Apărare Israeliene adupra teritoriului şi (2) renunţarea la controlul asupra graniţei Gaza-Egypt. Această ultimă şi rar publicată decizie a facilitat Hamasului construcţia de tunele către Egipt, contrabanda de materiale şi lansarea de misile spre Israel.
In al doilea rând, Olmert şi colegii săi nu au fost capabili să riposteze barajului de rachete şi mortare.De la retragerea Israeliană din 2005 şi până acum, Hamasul a lansat peste 6,500 misile în Israel.
In mod incredibl, Israelienii au îndurat în medie cam 8 atacuri pe zi, timp de 3 ani;dece ?
Un guvern responsabil ar fi reacţionat la prima rachetă ca la un casus belli şi ar fi ripostat.
In al treilea rând un comitet al Parlamentului Francez a publicat un raport tehnic important la mijlocul lui Decembrie,stabilind că “nu mai există nici un dubiu” în legătură cu scopurile militare ale programului nuclear Iranian şi că el va fi functional în 2-3 ani.
Ultimile zile ale administraţiei Bush, cu actualul preşedinte aproape afară şi preşedintele-ales încă pe tuşe, oferea un moment unic pentru a ne ocupa de problemă. Dece a pierdut Olmert această oportunitate de a confrunta mai curând relativ trivialul pericol din partea Hamasului în loc de pericolul existenţial al programului nuclear Iranian ? Această neglijenţă are potenţialul unor repercursiuni foarte grave.
In fine, din ceeace se poate discerne din scopul guvernului Olmert în războiul cu Hamsul, se pare ca el vrea sa slăbească Hamasul şi să întărească Fatah-ul, în aşa fel încât Mahmoud Abbas să poată relua controlul în Gaza şi re-începe diplomaţia cu Israelul.Michael B. Oren şi Yossi Klein Halevi au capturat această idée într-un articol recent : “Palestinienii au nevoie de Israel pentru a învinge: dacă Hamasul scapă încă odată cu terorismul lor, procesul de pace a luat sfârşit.”
Experienţa amară, însă, face această teză invalidă. Pe de o parte, Fatah a dovedit a fi un inamic determinat în scopul de a elimina statul Evreiesc. Pe de altă parte, însuşi Palestinienii au repudiat Fatahul în alegerile din 2006. Inseamnă a întinde coarda credibilităţii pentru ca cineva să mai creadă încă în Fatah, ca “partener de pace”. Mai curând, Ierusalimul ar trebui să se gândească în mod creativ la alte scenarii, poate idea mea de "soluţie fără stat", aducerea în scenă a guvernelor Iordaniene şi Egiptene.
Incă şi mai descurajant decât ineptitudinea lui Olmert, este că alegerile de peste o lună din Israel, propun trei lideri plămădiţi din acelaşi aluat. Doi dintre ei ( Ministrul de Externe Tzipi Livni şi Ministrul Apărării Ehud Barak) servesc în prezent drept principali locotenenţi, şi doi (Barak şi Binyamin Netanyahu) au căzut cu success la încercările lor anterioare în postul de prim ministru.
Privind dincolo de Olmert şi potenţialii lui succesori, urmează cea mai rea dintre ştiri, anume ca nimeni din eşaloanele superioare ale vieţii politice Israeliene nu articulează imperativul victoriei. Din această cauză, văd Israelul ca pe o formă de guvernământ pierdută, una plină de talent, energie şi hotărâre dar căreia îi lipseşte orientarea.
