„Va fi o forţa internaţională [în Liban], deoarece toţi jucătorii cheie o doresc”, a declarat recent un official american . Se pare că aşa este, deoarece chiar şi Guvernul israelian a îmbrăţişat planul, anunţând că : ” este de acord să considere staţionarea unei forţe militare cu experienţă , compusă din soldaţi recrutaţi din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene”
Jucătorii cheie poate că ”o doresc” dar o asemenea forţă , fără îndoială că nu va reuşi, după cum nu a reuşit nici în trecut, în 1982-84
Aceasta s-a întâmplat când trupe americane, franceze si italiene au fost poziţionate in Liban ca un tampon separator între Israel şi anarhismul şi terorismul libanez. ”Forţa multinaţională ” s-a darâmat îndată ce Hezbollah a inceput atcurile împotriva soldatilor ei, a ambasadelor si altor instituţii, provocând astfel o fugă ruşinoasă din Liban. Acelaşi model se va repeta, desigur. Pe vremea aceea americanii şi alţii , nu priveau Hezbollah ca pe inamicul lor iar aceasta ramâne adevărat şi astăzi cu tot războiul anti-terorist ; într-un recent Gallup poll, 65% dintre americani susţin că guvernul lor nu trebuie să ia partea nimănui in luptele curente dintre Israel şi Hezbolah.
Alte idei greşite propunând sfârşitul anarhiei din sudul Libanului includ :
-
Deplasarea Forţelor Armate Libaneze, armata oficială libaneza. Hezbollah se află în guvernul libanez şi s-ar opune ca FAL sa controleze sudul. De asemenea , jumătate din FAL sunt shiiţi, adica aliaţi cu Hezbollah. În final, FAL este o forţă armată prea amatoare pentru a fi capabilă să confrunte Hezbollah.
-
Deplasarea de forţe siriene. Atât libanezii cât şi israelienii se opun ocupaţiei siriene a sudului Libanului.
-
Deplasarea de forţe israeliene. Dupa experienţa în ocuparea de teritorii cu vastă populaţie araba în 1967 şi 1982 , majoritatea israelienilor au decis împotriva repetării unei situaţii similare.
În loc de a călători pe drumul inscuccesului previzibil, ceva cu totul diferit trebuie încercat. Parerea mea ? Mutarea atenţiei de la Liban spre Siria şi averizarea Siriei că este direct responsabilă de violenţele produse de Hezbollah. (Apropos , aceasta ar fi conform cu Rezoluţia nr.1680 a Consiliului de Securitate ONU, adoptată în 17 Mai , 2006, care cere Siriei să ”ia masuri impotriva deplasărilor de armament pe teritoriul Libanului”.)
Iată dece : Conducătorii israelieni nu au reuşit sa prevină atacurile emanând din Liban. Ei au răspuns terorismului peste graniţele vecinilor cu acţiuni menite să răneasca atât de greu guvernele centrale încât ele să nu mai permită continuarea atacurilor. Însa când au înaintat cererile lor guvernului libanez, ei nu au obţinut nici o satisfacţie. Spre deosebire de Egipt, Iordania şi Siria, în Liban nu există un guvern central care să se bucure de monopolul puterii. Starea Libanului este slabiciunea permanentă deoarece populaţia lui este loială uneia sau alteia dintre cele 18 comunităţi religioase-etnice din ţară. Ca rezultat benzi înarmate, guerile si terorişti se bucură de mai multă putere decât guvernul.
Guvernele israeliene au raspuns cu fel de fel de startegii in ultimii 40 de ani. În 1968 jeturi israeliene au bombardat aeroportul Beirut, fără nici un efect. În 1978 prin Operaţiunea Litani, israelienii au intrat in număr mare în Liban, fără succes. În 1982 au ocupat o mare parte din ţară, care s-a dovedit de necontrolat. Până in 2000 ei au reţinut o zonă de securitate care însă a luat sfârşit brusc printr-o retragere unilaterală. Evacuând fiecare centimetru din teritoriul libanez de asemenea nu a reuşit să previna atacurile.
În momentul de faţă guvernului lui Bashar al Assad ar trebui să i se spună imediat să inceteze a aproviziona Hezbollah şi că viitoare violenţe provenite din sudul Libanului vor fi întâmpinate cu ceeace Wall Street Journal numeşte ” o ofertă pe care Siria nu o poate refuza” - adică represalii militare. Dupa cum explica David Bedein in Philadelphia Evening Bulletin, " pentru fiecare ţintă lovita de marioneta Siriei, Israelul va alege pentru atac , ţinte siriene specifice”. Asemenea ţinte pot include infrastructuri teroriste, militare şi guvernamentale.
O astfel de politică va avea succes deoarece statutul Hezbolah-ului, puterea şi talentele lui depind direct şi indirect de suportul sirian. Dat fiind faptul că teritoriul sirian este singura rută pe care Iranul ajunge la Hezbolah, focalizarea asupra Damascului va produce şi un beneficiu lateral restricţionând influenţa Iranului în Levant.
Acest plan presupune de asemenea probleme şi complicaţii – recentul Tratat Syriano-Iranian de apărare mutuala, sau înlesnirea atragerii Siriei în război de către Hezbollah – dar are o mai bună şansă de succes, cred, decât orice altă alternativă.
Amintind cum o încercare similară s-a bucurat de succes în 1998, când guvernul turc a reuşit să preseze Damascul în a stopa găzduirea unui lider terorist , strategul israelian Efraim Inbar sugerează corect : " a venit vremea să vorbim turceste cu sirienii .”
