Mai este Turcia un aliat al occidentului ?

“Departe de a fi o sursă de anti-Americanism în Turcia, AKP reprezintă un partener ideal al Statelor Unite in regiune.” Aşa socoteşte Joshua W. Walker, un fost funcţionar la Secţia “Turcia” din Departamentul de Stat, care studiază astăzi la Princeton University, referindu-se la Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (cunoscut drept AKP). Scriind în The Washington Quarterly, Walker suportă teza sa notând rolul constructiv jucat de Turcia în Irak, lăudând “modul grijuliu în care AKP a protejat alianţa [cu SUA] şi a încercat să lucreze cu Administraţia Bush, în special prin comparaţie cu alte naţiuni Europene.”

Nu numai atât; el apreciază slăbirea sistemului secular Turcesc, pe care-l dispreţuieşte ca pe “un sistem care a reuşit timp de cateva decade să definească secularismul într-un mod atât de limitat, încât a salvgardat trăsăturile învechite represive şi antidemocratice ale statului Turcesc.”

	Recep Tayyip Erdoğan (centru), pe atunci liderul AKP-ului Turc, într-un miting în Roosevelt Room, la Casa Albă, pe10 Dec., 2002, cu Preşedintele George W. Bush (dreapta) şi, pe atunci Secretarul de Stat, Colin Powell.

Această analiză, a “Reexaminării alianţei Americano-Turcă,” este o provocare pentru unul ca mine, care preţuieşte îndelungata conducere secularistă şi suspectează AKP-ul de a fi o organizaţie Islamistă ce urmăreşte sa impună legea Islamică (Shari’a) şi poate chiar să răstoarne ordinea secularistă Atatürkistă, pentru a creea Republica Islamică Turcă.

Noile realităţi necesită o dureroasă reconsiderare şi renunţarea la sentimentele calde care s-au clădi de-a lungul a 60 de ani de alianţă. Sunt necesari paşi hotărâţi pentru a aduce ţara înapoi în sfera vestică şi în acelaşi timp a para pagubele pe care o Turcie condusă de Islamişti poate aduce intereselor vestice. Deşi toate guvernele vestice împărtăşesc în prezent superficialele acomodări ale lui Walker şi chiar entuziasmul pentru o Turcie din ce în ce mai ostilă, cuvintele lor calmante şi analizele lor volubile nu trebuie sa permită ascunderea primejdioaselor schimbări de situaţie ce au loc in prezent.

In chip ajutător, Walker evidenţiază aceste noi realităţi .Pentru început, anti-Americanismul a prosperat exuberant în cei cinci ani de guvernare AKP, până acolo că turcii se clasează în sondajele curente de opinie ca poporul cel mai ostil Americii, din lume. Un sondaj din 2000 arăta că 52% dintre ei privesc favorabil Statele Unite; în 2007 au mai rămas numai 9%. Guvernul lui Recep Tayyip Erdoğan şi Abdullah Gül, indiscutabil au ajutat în cultivarea a ceeace Walker numeşte “ o alunecare de lungă durată spre anti-Americanism ceeace nu va dispare pur şi simplu cu venirea unui nou Preşedinte SUA, în 2009.”

Evenimentul catalytic, devenit azi emblematic a fost votul din 1 Martie 2003 al parlamentului Turc de a nu permite forţelor Americane să folosească teritoriul turcesc ca rampă de lansare în atacarea regimului lui Saddam Hussein din Irak. Acest refuz a dat naştere la suspiciune mutuală şi a exclus Ankara din procesul de decizie asupra Irak-ului, excludere care a avut importante consecinţe atunci când Guvernul Regional Kurd a preluat puterea în Irak-ul de Nord, permiţând grupului terorist anti-Turc, Partidul Muncitoresc din Kurdistan (cunoscut drept PKK) să folosească teritoriul Irakian în lansarea de atacuri împotriva intereselor turce, inflamând opinia piblică Turcă.

	Ahmet Davutoğlu, responsabilul cu politica externă a lui Erdoğan şi creatorul doctrinei "adâncime strategică".

Dezvoltarea unei dramatice noi politici externe, supranumită “adâncime strategică,” o politică care cere ca Ankara să pună emfaza pe relaţiile cu vecinii şi să reducă dependenţa de Washington, a creat de asemenea tensiune când avocatul ei principal, Ahmet Davutoğlu, a devenit consilier şef de politică externă pentru Erdoğan. Walker recunoaşte că “Acest tip de politică nu duce la nimic bun în cadrul istoricei alianţe cu SUA.”

In mod ironic, aceste probleme pe care singură şi le-a creat într-o oarecare măsură, Administraţia Bush, prin încercarea mai veche de a încuraja Islamiştii cu respect de lege a fi aleşi la putere, pe la sfârşitul anului 2002, l-a ajutat pe Erdoğan să-şi consolideze ceeace pe atunci era o poziţie legală relativ slabă. Asta tocmai pe când ne ţinând seamă de precedent , preşedintele s-a întâlnit cu el – un simplu lider de partid în vremea aceea, şi nu un oficial de stat – la Casa Albă. In estimarea lui Walker, aceasta a trimis “un semnal de sprijin clar din partea Administraţiei Bush pentru Erdoğan şi guvernul AKP.”

Impreună cu Japonia, Turcia s-a dovedit a fi una dintre cele mai maleabile ţări. In numai 15 ani şi aproape de unul singur, Atatürk a reuşit sa îndrepte ţara către vest; în numai 5 ani, Erdoğan a început să o oreinteze către Est. Recenta transformare s-a petrecut atât de rapid că - în pofida relaţiilor formale cu NATO - Turcia nu mai poate fi considerată un aliat al vestului. Desigur nu poate fi considerată nici ca inamic. Mai curând cade în categoria “cu statut mijlociu” – ca Rusia, China, şi Arabia Saudită – adică un rival. Intr-o zi cooperează, în alta este in competiţie. Foarte curând ar putea chiar să ameninţe.

Influenţele externe vor avea un impact limitat asupra unei Turcii determinată sa devină Islamistă, însă uneltele existente trebuiesc folosite pe deplin. Cel mai important, unei Turcii ideologic militante trebuie să i se refuze apartenenţa la Uniunea Europeană.