Vizita mea la Istanbul săptămâna aceasta cade în mijlcul celei mai mari încercări prin care trece seculara republică turcă de la creerea ei în 1923.
Fondată de Mustafa Kemal Atatürk pe ruinele Imperiului Otoman, republica a luat naştere pe timpul când încrederea vestului era la apogeu, în timp ce se părea că modelul European era pe cale să devină model global. Atatürk a impus o întreagă gamă de schimbări, incluzând legile europene, alfabetul latin, calendarul Georgian, nume de familie personale, pălării în loc de fesuri, monogamia, duminca drept zi de odihnă, interzicerea manifestărilor cu caracter mistic, dreptul legal de a consuma alcool şi turca drept limbă liturgică.
Multe reforme au prins rădăcini; întoarcerea la scriptul Arabic sau renunţarea la numele de familie este azi de neconceput. Acestea fiind zise, ţara s-a întors în general la modul de viaţă Islamic. La întărirea educaţiei religioase în şcoli, a mai multor moschei fondate de către stat se adaugă din ce în ce mai multe femei care poartă basmalele tipice.
Mai mulţi factori au contribuit la această situaţie : reacţia previzibilă împotriva exceselor lui Atatürk; marea democratizare a Turciei, care a oferit maselor posibilitatea de a se exprima; rata demografică mai mare a celor din Anatolia, în general mai rece la schimbările lui Atatürk; creşterea valului islamist care începută la mijlocul anilor 1970’.
Acest val s-a tradus printr-o reprezentare islamică substanţială în Marea Adunare Naţională, începând cu un singur scaun în anii 1960’ şi apoi - ajutat de particularităţile sistemului electoral turcesc- a ajuns astăzi la două treimi din majoritate. Partide islamice au deţinut de două ori postul de prim ministru, în 1996-97 şi începând cu 2002. Prima dată , caracterul încăpăţânat al lui Necmettin Erbakan şi programul său în mod deschis Islamic, a determinat armata , gardianul tradiţiilor lui Atatürk, sa-l elimine de la putere în cursul primului an.
După căderea lui Erbakan, un fost ajutor , Recep Tayyip Erdoğan, a înfiinţat partidul Justiţiei şi Dezvoltării (sau AKP) , astăzi partid de guvernământ. Invăţând din fiasco-ul din 1996-97, Erdoğan şi echipa sa au abordat cu mai multă grije islamizarea. De asemenea, ei au dovedit o mai mare competenţă în guvernare, mânuind cu pricepre economia, Comunitatea Europeană , Ciprul şi alte probleme.
Insă, luna trecută Erdoğan a mers prea departe prin desemnarea lui Abdullah Gül, cel mai apropiat asociat al său, pentru a candida la preşedenţia republicii. Intr-o desfăşure rapidă de evenimente Gül n-a reuşit să obţină numărul necesar de voturi, Curtea Constituţională a anulat alegerile, millioane de seculari au ieşit pe stradă, armata a insinuat o lovitură de stat şi Erdoğan a dizovat parlamentul. Si parlamentul si preşedintele vor fi în curând supuşi la vot.
Intrebările abundă : va putea AKP-ul să obţină din nou majoritatea de voturi ? Făra aceste voturi vor putea ei să formeze o coaliţie ? Vor reuşi să instaleze pe unul dintre ei ca preşedinte ?
Si mai important, care sunt intenţiile AKP-ului ? Pot ei , după ce au fost martori la soarta lui Erbakan, să menţină un program islamist secret şi să-si deghizeze pur şi simplu ţelurile islamice ? Sau au renunţat la aceste ţeluri şi acceptă secularismul ?
La aceste întrebări asupra intenţiilor se poate răspunde numai speculativ. Judecând dacă AKP are o agendă secretă, după vizita mea în Turcia de la mijlocul lui 2005, am ajuns la concluzia ca aceasta aduce a “ joc de cuvinte încrucişate de o sofistcare intelectuală ” cu evidenţe demne de crezare de ambele părţi. Cazul rămâne similar, acum după vizita mea cu doi ani mai târziu. Sunt doar mai multe date de judecat şi interpretat.
Fiecare turc trebuie să judece AKP-ul pentru sine însuşi, la fel ca şi guvernele străine. Dacă sondajele de opinie sugerează că alegătorii turci sunt tot ne-decişi, liderii străini au optat în favoarea lui Erdoğan.
Consiliul European a condamnat intervenţia armatei si Secretarul de Stat al SUA Condoleezza Rice a mers chiar mai departe, lăudând AKP-ul pentru “ indreptarea Turcei către vest, către Europa” şi în mod specific a sprijinit eforturile lor de a face legile turceşti conform celor europene în domeniile libertăţilor individuale şi religioase.
Numai că declaraţia ei ignoră eforturile AKP-ului de a aplica legea islamică prin criminalizarea adulterului şi prin creerea de zone interzise alcolului, ca să nu mai vorbim de statutul preferenţial acordat curţilor Islamice faţă de curţile seculare, bazarea sa pe bani murdari, discriminarea minorităţilor religioase ca şi persecutarea oponenţilor politici. Statutul de membru al Uniunii Europene oferă AKP-ului un uriaş beneficiu colateral : prin reducerea rolului politic al străvechii conduceri a armatei, în mod paradoxal uşurează drumul spre aplicarea legilor islamice. Oare atitudinea grijulie a AKP-ului va supravieţui neutralizării corpului ofiţeresc ? In final, Doamna Ministru Rice ignorează încordarea indusă de AKP în relaţiile dintre S.U.A şi Turcia.
Dar, analiza ei superficială are un avantaj neprogramat : dat fiind anti-Amercanismul feroce al Turciei de astăzi , suportul American pentru AKP ar putea să-i facă pe aceştia să piardă voturi. Lăsând laoparte acest umor cinic, Washingtonul ar trebui să înceteze să sprijine AKP-ul şi în locul lor să se alieze cu aliaţii săi naturali, secularii.
