Când sugerez ca musulmanii radicali sunt problema iar musulmanii moderaţi sunt soluţia, replica ce o primesc este aproape inevitabil : “Care musulmani moderaţi ? “
“Unde sunt demonstraţiile anti-islamiste împotriva terorii ? ” sunt întrebat. “Ce fac aceştia pentru combaterea islamismului ? Ce au facut ei pentru redresarea legii islamice?“
Răspunsul meu : Musulmani moderaţi există. Dar desigur, ei constituie o mică mişcare în comparaţie cu degringolada islamistă. Ceeace înseamnă că guvernul American şi alte instituţii cu influenţă ar trebui să acorde prioritate în locarea, întâlnirile cu, finanţarea, promovarea, îmboldirea şi celebrarea acelor bravi musulmani care, luând un risc personal, se ridică şi confruntă totalitarismul.
Un studiu recent publicat de RAND Corp., "Construirea de reţele musulmane moderate," se ocupă metodic şi consideră în profunzime acest concept. Angel Rabasa, Cheryl Benard, Lowell Schwartz, şi Peter Sickle se ocupă in mod inteligent cu problema inovatoare a ajutorării creşterii şi prosperităţii musulmanilor moderaţi.
Ei încep cu argumentul că “ motive structurale joacă un rol important” în creşterea interpretărilor dogmatice şi radicale ale Islamului din ultimii ani. Unul dintre aceste motive este că în ultimile trei decade, guvernul saudit a finanţat în chip generos versiunea Wahhabi a islamului. Eforturile saudite au promovat “creşterea extremismului religios în întreaga lume musulmană” permiţând islamiştilor să dezvolte puternice reţele intelectuale, politice şi de alte natură. “ Această asimetrie în organizare şi resurse, explică dece radicalii, o mică minoritate în aproape toate ţările musulmane, au o influenţă disproporţionată relativă la numărul lor.”
Studiul prezintă aici un rol cheie pentru ţările vestice : “ Moderaţii nu vor fi capabili să provoace pe radicali până când terenul nu va fi pregătit, ceeace vestul poate facilita prin promovarea înfiinţării de reţele musulmane moderate”.
Dacă pare familiar, este probabil pentru că seamănă cu un scenariu de la sfârşitul anilor 1940’, pe când organizaţii sprijinite de Uniunea Sovietică ameninţau Europa. Cei patru autori amintesc un binecunoscut fapt istoric asupra reţelelor construite de americani la începutul războiului rece – în parte pentru a arăta că un asemenea effort poate să aibă success împotriva unui inamic totalitar, în parte pentru a sugera că ideea poate fi folosită în problemele contemporane. (Un exemplu – “un cârlig de stânga la Kremlin este cea mai bună lovitură” – implicând că musulmanii sunt cei ce pot în modul cel mai efectiv să invingă islamismul.)
Autorii trec în revistă eforturile americane în lupta contra islamismului şi găsesc lacune, în special cu privire la întărirea cercurilor moderate. Washington-ul, scriu ei , “ nu are o vedere consistentă despre cine sunt moderaţii, unde sunt posibilităţi pentru construirea de reţele printre ei, şi cum pot fi construite aceste reţele.”
Si au perfectă dreptate. Guvernul American are o tradiţie dezastruasă în acest domeniu, cu o istorie umilitoare în a se hrăni cu două iluzii : pe de o parte închipuindu-si că islamiştii sunt moderaţi şi pe de alta sperând să-i câştige de partea lor. Asemenea figuri guvernamentale cum ar fi Directorul FBI Robert Mueller, adjuncta de la Departamentul de Stat Karen Hughes şi Directorul Fundaţiei Nationale pentru Democraţie , Carl Gershman, insistă în mod eronat în cooperarea cu inamicul.
Spre deosebire de ei, studiul RAND promovează patru parteneri : secularii, musulmanii liberali, tradiţionaliştii moderaţi şi unii Sufiţi. In particular se pune emfaza pe “ apariţia reţelei trans-naţionale laice şi seculare de indivizi, grupuri şi mişcări,” şi în mod correct cheamă la cooperare cu aceşti prieteni neglijaţi.
Prin contrast, studiul propune reducerea accentului asupra Orientului Apropiat şi în particular a lumii arabe. Deoarece această arie ”oferă un pământ mai puţin fertil pentru reţelele moderate şi construcţia de instituţii decât alte regiuni din lumea musulmană, “ studiul cheamă guvernele vestice să se concentreze asupra musulmanilor din Asia de sud-est, din Balcani şi din diaspora vestică, şi să ajute la traducerea acestor idei in limba arabă. Aceasta noua stratagemă se opune tiparului de influenţă vechi de secole care emană din Orientul Mijlociu, însă ea merită a fi încercată.
Chiar şi în general dârzul studiu RAND lasă uneori garda jos. Din păcate quartetul se abţine în a condamna Washington-ul pentru întreţinerea de convorbiri cu islamiştii legali în acelşi timp în care aprobă grijuliu politica guvernelor europene în tratarea unor islamişti drept parteneri. Caracterizează în mod eronat Uniunea Musulmană Progresivă, bazată în America, cum că ar promova islamul secular, când în realitate ea este doar o altă organizaţie islamistă – pe un ton mai ascuţit.( Nimeni printre islamişti n-a îndrăznit să-şi însuşească un subiect ca “Sexul şi Umma.”)
Deşi “Construirea de reţele musulmane moderate” nu este ultimul cuvânt asupra acestui subiect, el constitue un pas major spre re-configurarea sistematică a politicii Washington-ului întru combaterea islamismului. Substanţialul studiu, analiza clară ca şi recomandările fără subânţeles, ridica nivelul dezbaterilor, oferind strategii precise şi profunde, de care vesticii au urgentă nevoie.
