Mişcarea Islamistă poate aparea mai viguroasă ca niciodată însă o privire mai de aproape sugerează două slăbiciuni ce ar putea-o distruge, şi asta chiar destul de repede.
Puterea ei este clară. Talibanii, Al-Shabaab, Boku Haram, şi ISIS au dus Islamismul - o ideologie care cheamă la aplicarea legii Islamice în totalitatea şi severitatea ei - la extreme imposibile, aplicând violenţa şi brutalitatea în drumul lor spre putere. Pakistanul poate cădea pe mâinile lor. Ayatollahii din Iran se bucură de un nou avânt mulţumită acordului de la Viena. Qatar-ul are cel mai mare venit pe cap de locuitor din lume. Recep Tayyip Erdoğan devine dictatorul Turciei. Operativi Islamişti roiesc Mediterana către Europa.
Dar slăbiciuni interne, în special certurile şi dezaprobările pot distruge mişcarea Islamistă.
Luptele interne a devenit vicioase în 2013, când brusc, Islamiştii au renunţat la modelele lor anterioare de cooperare între ei şi au început o lupta distrugătoare între ei. Da, mişcarea Islamistă în general împărtăşeşte scopuri similare dar ea conţine de asemenea diferiţi intelectuali, grupuri şi partide cu afilieri etnice, tactici şi ideologii diferite.
Diviziunile interne s-au întins rapid şi departe. Acestea includ Sunni vs. Shiia, în special în Siria, Irak şi Yemen; monarhişti vs. republicani, cu precădere în Arabia Saudită; de tip non-violent vs. violent, în special în Egipt; modernizatori vs. retrograzi medievali, ca în Tunisia; şi vechi disensiuni personale, cu precădere în Turcia. Aceste diviziuni obstrucţionează mişcarea întorcând armele spre ei înşişi.
Dinamica aici este veche. Pe măsură ce Islamiştii se apropie de putere, ei încep lupta pentru dominare, între ei. Diferenţele care nu contau pe când se aflau în exterior, devin foarte importante pe când miza se măreşte. In Turcia, de pildă, politicienii Erdoğan şi liderul religios Fethullah Gülen au colaborat până în momentul când l-au deraiat în afara politicii pe inamicul lor comun, armata, după care s-au întors unul împotriva altuia.
Lipsa de popularitate, a doua problemă, ar putea fi cel mai mare pericol pentru mişcare. Pe masură ce populaţia experimentează pe propria piele regulile Islamiste, ea le respinge. Una este să crezi în abstractele beneficii ale legii Islamice şi cu totul altceva să suferi privaţiunile sale, de la ororile totalitare ale Statului Islamic, până la dictatura comparativ bengină ce se naşte în Turcia .
Semne ale acestei nemulţumiri includ largi majorităţi în Iran, care resping Republica Islamică, valul de exilaţi din Somalia şi masivele demonstraţii din Egipt din 2013 protestând după numai un an la putere a Frătiei Musulmane. Lafel ca şi în regimurile fasciste şi comuniste, suveranitatea Islamistă îi face pe oameni să voteze cu picioarele.
Dacă aceste două tendinţe se menţin, mişcarea Islamistă se îndreaptă spre necazuri.Unii analişti văd deja era Islamistă ca terminată şi apariţia din ruine a ceva nou. De exemplu, analistul Sudanez Haidar Ibrahim Ali este de părere ca era "post-Islamizare"a început, când "vitalitatea şi atractivul s-au perimat chiar şi printre cei mai aprinşi entuziaşti şi suporteri."
Inamicii Islamismului au mult de lucru înaintea lor. Musulmanii trebuie în acelaşi timp să lupte cu această mişcare şi să dezvolte o alternativa convingătoare a ţelului lor de a instala legea Islamică, explicând în mod constructiv ce înseamnă a fi Musulman în 2016. Non-Musulmanii pot servi drept asistenţi auxiliari, furnizând orice mijloace de la aplauze până la bani şi arme.
Creşterea problemelor Islamismului oferă motive de încredere dar nu de îngâmfare deoarece o altă rută, înapoi, poate avea loc oricând. Dar dacă tendinţele actuale se menţin, mişcarea Islamistă va deveni limitată, lafel ca fascismul şi comunismul dinaintea ei, defectând civilzaţia Vestică dar ne distrugând-o.
Indiferent de tendinţe, victoria asupra Islamismului rămâne o încercare.
