Săptămâna aceasta marchează 60 de ani de când auto –proclamaţii Ofiţeri Liberi Egipteni au răsturnat monarhia constituţională a Regelui Farouk – şi prima aniversare când se poate imagina demiterea despotismului militar care a rănit pentru o perioadă atât de îndelungată, ţara.Din păcate, ceeace apare ca un foarte probabil înlocuitor, este o conducere încă şi mai rea.
 Regele Farouk I (La putere între 1936-52). |
Era monarhiei a avut multe hibe, de la diferenţe prăpăstioase între venituri până la mişcări violente (printre cele mai importante fiind Frăţia Musulmană), însă a fost era modernizării, a unei economii în creştere şi a unei crescânde influenţe în lume. A început industrializarea, femeile şi-au aruncat vălurile iar puterea moderată a avut un larg impact printre ţările vorbitoare de limbă Arabă.Tarek Osman îşi aminteşte de o ţară "liberală, plină de farmec, cosmopolită", în excelenta sa carte Egypt on the Brink: From Nasser to Mubarak (Yale).
Mohorâta perioadă în care generalii şi coloneii au avut puterea a început pe 23 Iulie, 1952, sub conducerea ambiţiosului Gamal Abdul Nasser (la putere între 1954-70). Grandiosul Anwar el-Sadat (la putere între 1970-81) i-a urmat, apoi pomposul Husni Mubarak (la putere între 1981-2011). Nasser, cel mai rău dintre ei trei, dansa pe muzica demonică a resentimentelor anti capitaliste şi a frustrărilor anti imperialiste ; sub conducerea lui au apărut devastatoarele confiscări de proprietate privată şi diversele aventuri străine (Impreună cu Siria împotriva Israelului, în Yemen), acumulând costuri pe care ţara încă le mai plăteşte.
 Preşedintele Muhammad Naguib (La putere între 1953-54). |
Regimul s-a specializat în decepţie. Junta şi-a asumat haine de muftiu în acelaşi timp în care puterea militară s-a extins asupra economiei, a serviciilor de securitate,a legislaturii şi a sistemului juridic.Unirea cu Siria masca o ostilitate amară.Rivalitatea ostentativă cu Islamiştii ascundea o competiţie murdară pentru obţinerea de profituri. Pacea cu Israelul deghiza un război continuu, doar cu alte mijloace.
In timpul lungii, dureroasei,regresivei perioade a cizmelor militare, Egiptul a dat înapoi după toate indexurile importante, de la standardul de viaţă la aparenţa diplomatică deşi populaţia s-a mărit de 4 ori, de la 20 la 83 de milioane iar ideologia Islamistă a prosperat. Egiptul şi Corea de Sud, notează Osman, erau egale pe scara economică în 1952 ; astăzi Egiptul a rămas mult în urmă. El descrie cum "societatea nu a progresat" sub ordinea militară ci din contra, "un sentiment global în sensul unor pagube ireparabile, o înfrângere naţională." De la jocurile de fotbal până la poezie, se simte acest defetism.
 Preşedintele Gamal Abdul Nasser (La putere între 1954-70). |
Apropiindu-se de cel de-al 30-lea an la putere, Faraonul Mubarak a decis, cu o aroganţă dusă la paroxism să-şi îndepărteze colegii militari. El aspira să acumuleze încă mai mulţi bani, chiar dacă aceasta însemna să le nege ofiţerilor dreptul la partea lor de pradă şi (sub presiunea soţiei sale) a urmărit să numească nu un alt ofiţer ci pe propriul său fiu, bancherul Gamal, ca să-i urmeze la preşedinţie.
Ofiţerii înfuriaţi şi-au măsurat timpul cu grije. La începutul lui 2011, când vitejii secularii şi modernii tineri şi-au anunţat în Piaţa Tahrir, nerăbdarea în privinţa tiraniei, junta i-a exploatat pentru a-l împinge pe Mubarak afară din funcţie. Liberalii au crezut că au învins însă ei au servit numai ca o unealtă şi un pretext pentru militari în a se descotorosi de dispreţuitul lor stăpân. După ce şi-au îndeplinit rolul, liberalii au fost scurt-circuitaţi laoparte în timp ce ofiţerii şi Islamiştii au intrat în competiţie pentru pradă.
 Preşedintele Anwar el-Sadat (La putere între 1970-81). |
Ceeace ne aduce în prezent: Consiliul Suprem al Forţelor Armate conduce încă ţara, iar Frăţia Musulmană vrea să-i înlăture. Care dintre aceste nevrednice, autocratice forţe, va învinge ? SCAF, după părerea mea, are cam 80% şanse să se menţină la putere, ceeace înseamnă că Islamiştii vor învinge numai dacă vor da dovadă de destul talent. SCAF-ul a dat laoparte în mod iscusit pe cel mai fermecător şi mai capabil lider al Frăţiei Musulmane, Khairat al-Shater, pe motive tehnice dubioase (sechestrarea lui de către regimul Mubarak). Aceasta l-a plasat pe mult mai puţin competentul Mohamed Morsi ca purtător de steag al Frăţiei şi ca nou preşedinte al ţării. In primele săptămâni el s-a dovedit a fi un palavragiu fără aptitudini de a conduce o bătălie politică fie chiar împotriva incompetenţilor din echipa SCAF.
Azi, când Egiptenii îndură cea de a 60-a aniversare a răpirii puterii de către militari, ei au foarte puţin la ce să se aştepte. Dacă mai multe sărbătoriri de 23 Iulie vor urma, cel puţin ei nu suferă pentru prima aniversare a unei conduceri Islamice. E mai bună o dominaţie de către nişte soldaţi lacomi decât de către niste ideologi Islamişti.
Insă Egiptenii şi suporterii lor din străinătate merită o soartă mai bună. Liberalii care s-au raliat în Piaţa Tahrir, rămân singura speranţă a ţării şi singurii aliaţi ai Vestului ; ei merită suport. Nu contează cât de departe sunt ei de coridoarele puterii, răscularea lor oferă unicul antidot la 60 de ani de tiranie şi declin.
