Revoltele arabe din 2011 au dat nastere la răspunsuri pline de inconsecvenţă ale Vestului. Cum, de exemplu, se poate justifica acceptarea suprimării disidenţilor în Bahrain în timp ce sărbătorim disidenţii în Egipt? Sau protejarea rebelilor libieni împotriva atacurilor guvernului, dar nu şi a omologilor lor sirieni ? Ne opunem Islamiştilor în preluarea puterii din Yemen, dar nu şi în Tunisia?
Asemenea lozinci gratuite reflectă ceva mai profund decât incompetenţa: dificultatea de a concepe o politică constructivă faţă de o regiune în care, cu câteva excepţii (Cipru, Israel, şi Iran), populaţiile sunt predominant ostile Occidentului. Prietenii sunt puţini, neputincioşi, şi cu vagi perspective de a prelua controlul. Democraţia, prin urmare, se traduce în relaţii ostile cu guverne neprietenoase.
Atât primul val de alegerile din 2005 cât şi al doilea val, abia a început în Tunisia, confirmă faptul că, în nişte alegeri libere, majoritatea alegătorilor din Orientul Mijlociu vor vota pentru Islamişti. Dinamici, cultural autentici şi aparent democratici, aceştia afişează un tot unic de idei politice vibrante şi constituie singura mişcare politică Musulmană de consecinţă.
Dar Islamismul este cea de a treia ideologie totalitară (după fascism şi comunism). El propune un scandalos cod medieval pentru a face faţă provocărilor vieţii moderne. Retrograd şi agresiv, el denigrează non-Musulmanii, oprimă femeile, şi justifică folosirea forţei în răspândirea regulilor Musulmane. Democraţia din Orientul Mijlociu ameninţă nu doar securitatea Occidentului, ci şi civilizaţia sa.
Aceasta explica de ce liderii occidentali (cu excepţia de scurtă durată a lui George W. Bush) sunt timizi în a promova democraţia în Orientul Mijlociu Musulman
În schimb, preşedinţii ne-aleşi din regiune, regi şi emiri, reprezintă o ameninţare mai mică pentru Vest. Cu Mu'ammar al-Qaddafi pedepsit cu mult timp în urmă de către puterea Americană şi Saddam Hussein îndepărtat de către forţele conduse de Americani, egomaniacii au dispărut în 2003 iar dictatorii supravieţuitori au acceptat în mare, status quo-ului. Ei n-au cerut nimic mai mult decât să li se permită a-şi reprima în linişte propriile populaţii şi să se bucure în mod zgomotos de privilegiile lor.
 Saddam Hussein (dreapta) şi Mu'ammar al-Qaddafi în zilele lor bune (circa 1985). |
Acum un an, ideologii politici din Vest puteau sonda regiunea şi constata cu satisfacţie că existau relaţii de lucru rezonabile cu toate guvernele din ţările vorbitoare de limbă Arabă, cu excepţia Siriei. Imaginea nu era frumoasă dar era funcţională: pericolele Războiului Rece au fost contracarate, cele Islamiste în cea mai mare parte, evitate.
Tiranii lacomi şi cruzi cu toate acestea, prezintă două probleme pentru Occident. Concentrându-se asupra priorităţilor personale în detrimentul intereselor naţionale, aceştia crează baze pentru alte probleme, de la terorism la separatism la revoluţie; iar prin reprimarea supuşilor lor, ei jignesc sensibilitatea occidentalilor. Cum pot cei care promovează libertatea, individualismul, şi a statul bazat pe lege, scuza asuprirea ?
În Orientul Mijlociu, tirania completă a dominat aproximativ din 1970, atunci când conducătorii au învăţat cum să se izoleze împotriva practicilor generaţiei anterioare sub formă de lovituri de stat. Hafez al-Assad, Ali Abdullah Saleh, Husni Mubarak, şi regimul Algerian au demonstrat cu rară emfază posibilitatea unui echilibru stabil.
Apoi, în Decembrie anul trecut, un fluture si-a fâlfâit aripile în micul oraş Tunisian Sidi Bouzid (populaţie: 40.000), atunci când o poliţistă a pălmuit un vânzător de fructe. Răspunsul a răsturnat trei tiranii în unsprezece luni, punând alte două în grav pericol.
 Preşedintele Tunisiei a mobilizat poliţia în Sidi Bouzid în Decembrie 2010, dar degeaba. |
Rezumând dilema politicii Occidentului vis-à-vis de Orientul Mijlociu:
- Democraţia ne place însă ea aduce elemente ostile la putere.
- Tirania trădează principiile noastre, dar menţine conducători flexibili la putere.
In timp ce interesele sunt in conflict cu principiile, coerenţa zboară pe fereastră. Politica oscilează între Scylla şi Caribda. Cancelariile Vestice se concentrează în preocupări sui generis: interesele de securitate (flota a cincea a SUA este staţionată în Bahrain), interesele comerciale (de petrol in Arabia Saudita), geografice (Libia este ideală pentru bazele Europene de aviaţie), vecinii (rolul Turciei în Siria ), sau iminenţa unui dezastru (o perspectivă în Yemen). Politica, nu e de mirare, este o mizerie.
Un ghid în politică este necesar; iată triada sugestiilor mele:
Incercaţi a îmbunătăţi comportamentul tiranilor, care în lipsa lor de ideologie sau ambiţie îi face pliabili. Ei vor alege drumul cel mai usor, astfel ca prin conlucrarea cu ei să se li aplice o presiune întru mai multe deschideri.
Opuneţi-vă întotdeauna Islamiştilor, fie de tip Al-Qaeda ca în Yemen sau celor suavi şi "moderaţi" ca în Tunisia. Ei reprezintă inamicul. Când sunteţi altfel ispitiţi, întrebaţi-vă dacă cooperarea cu naziştii "moderaţi" în anii 1930 ar fi fost o idee buna.
Ajutaţi elementele liberale, seculare, şi moderne, cei care au trezit în primul rând răsturnările din 2011. Ajutaţi-i ca în cele din urmă să vină la putere, astfel încât aceştia să poată salva politicul bolnav Orient Mijlociu de propria lui soartă şi mutaţi-l spre o direcţie democratică şi liberă.
