O privire asupra politicii lui Obama în Orientul Mijlociu?

Două evenimente luna aceasta rezumă părerile diferite asupra realizărilor lui George W. Bush în Orientul Mijlociu.

Primul, Bush însuşi a oferit un discurs de “absolvent”, declarând că ”Orientul Mijlociu în 2008 este mai liber, cu mai multe speranţe şi un loc mai promiţător decât a fost în 2001”. Celălalt, un ziarist Irakian, Muntadar al-Zaidi, si-a exprimat lipsa de respect şi dezaprobarea, aruncând cu pantofi în Bushpe când preşedintele American vorbea la Bagdad, urlând la el, “Acesta este sărutul despărţirii! Câine, Câine!”.

In mod ironic, imprudenţa lui Zaidi a confirmat punctul de vedere al lui Bush despre mai larga libertate ; ar fi îndrăznit el să arunce cu pantofi în Saddam Hussein?

Cu toate ca el îmi place şi am gânduri bune despre Bush, am criticat răspunsul său asupra Islamul radical încă din 2001, politica sa Arabo-Israeliană încă din 2002, politica sa cu privire la Iraq încă din 2003, şi politica sa privitoare la democraţie încă din 2005. Şi în 2007 şi în 2008, am criticat greşelile în ghidarea întregului său efort în Orientul Mijlociu.

Azi mă opun declaraţiei sale că Orientul Mijlociu are mai multe speranţe şi este un loc mai promiţător decât în 2001. Să numărăm câteva criterii pe baza cărora situaţia s-a deterioarat:

• Iranul aproape că a construit arme nucleare şi pare a plănui un devastator atac bazat pe pulsaţii electro-magnetice asupra Statelor Unite.
• Pakistanul este pe cale să devină un stat Islamist înarmat nuclear şi creator de probleme.
• Preţul petrolului a atins un nivel record numai ca să se prăbuşească din cauza unei recesiuni în fruntea căreia se află SUA.
• Turcia dintr-un puternic aliat, a devenit una dintre cele mai anti-Americane ţări din lume.
• Irakul rămâne o apăsare imposibilă pe urmeri (sau o pereche de pantofi) în jurul gâtului American, necesitând cheltuieli, morţi şi răniţi, şi cu un imens potenţial pentru pericole.
• Respingerea existenţei Israelului ca stat Evreiesc a devenit mai largă şi mai virulentă.
• Russia a re-devenit o forţă ostilă în regiune.
• Eforturile democratice s-au prăbuşit (Egypt), influenţa Islamistă a crescut (Liban), sau a nivelat drumul pentru Islamişti în preluarea puterii(Gaza).
• Doctrina “de prevenire”a fost discreditată.

Cele două succese ale lui Bush, un Irak fără Saddam Hussein şi Libya fără arme de distrugere în masă, cu greu balansează aceste insuccese.

Nici o surpiză în denunţarea de către criticii lui Bush a recordului său în Orientul Mijlociu. OK, dar acum că ei sunt acum aproape instalaţi pe scaunul şoferului, exact cum intenţionează ei să repare politica Americii în Orientul Mijlociu?

“Refacerea Balanţei” oferă recomandări politice defetiste.

Una dintre priviri este aşternută pe portativ în Refacerea Balanţei: O strategie în Orientul Mijlociu pentru următorul Preşedinte, un studiu major scos de doi dintre leii liberali, “The Brookings Institution” (fondat în 1916) şi “The Council on Foreign Relations” (fondat în 1921). Incununarea unui efort care a durat 18 luni, Refacerea Balanţei a angajat 15 experţi, 2 co-editori (Richard Haass şi Martin Indyk), un sediu măreţ la Centrul de Conferinţe Rockefeller,o multitudine de călătorii de cercetare şi o mică armata de organizatori şi şefi.

Personal sunt izbit de două deficienţe majore.Prima, în timp ce cartea acoperă 6 probleme principale (conflictul Arabo-Israelian, Iran, Iraq, anti-terorism, proliferare nucleară, şi dezvoltare politica şi economică), specialiştii nu spun un cuvânt despre Islamism, cea mai presantă problemă ideologică a timpurilor pe care le trăim şi nici despre construcţiile nucleare Iraniene, cel mai mare pericol militar in aceste zile. De asemenea ei reuşesc să evite probleme ca Turcia, Arabia Saudită, respingerea arabă a Israelului, pericolul rus şi transferul de bogătie către ţarile care exporta energie.

In al doilea rând, studiul oferă recomandări politice defetiste.”Să-i aducem pe Hamas in cadrul lumii civilizate”sfătuieşte Steven A. Cook şi Shibley Telhami, susţinând că organizaţia teroristă poate fi inclusă într-un "Guvern de Unitate Naţională Palestinian" şi convins să accepte falimentarul Abdullah Plan din 2002. Este greu de imaginat o mai contra-productivă politică în teatrul Arabo-Israelian.

In chestiunea Iranului, Suzanne Maloney şi Ray Takeyh refuză şi o lovitură Americană împotriva infrastructurii nucleare Iraniene şi o politică de “supraveghere”. In loc, într-o dubioasă “schimbare de model”ei cheamă la o angajare a Teheranului, acceptarea unor “anume neplăcute realităţi” (cum ar fi puterea în creştere a Iranului) şi cizelarea “unor percepte pentru reglementarea” influenţei Iraniene.

După cum sugerează aceste exemple,un spirit de slăbiciune şi împăcare răzbate din Refacerea Balanţei. Ce s-a întâmplat cu robusta promisiune a promovării intereselor Americane?

Dacă sperăm ca Administraţia Obama va ignora asemenea conceptii disperate şi insipide, nu putem să nu ne temem că modul de gândire Brookings-CFR va domina în următorii ani.Daca aşa va fi cazul, realizările lui Bush, indiferent cât de ne-adecvate se arata ele azi, vor străluci în comparaţie cu cele ale succesorului său.

Relative la subiect:  Politica externă a SUA abonamente la lista săptămânală gratuită de e-mail în limba română a lui daniel pipes Acest text poate fi re-afişat sau trimis mai departe, atâta vreme cât el este prezentat ca un tot integral şi este însoţit de informaţii complete asupra autorului, datei, locul publicării şi adresa de internet originală.