Poate un American să comenteze asupra Israelului?

De curând am criticat guvernul Israelian pentru schimbul de prizonieri cu Hizbullah în articolul "Samir Kuntar and the Last Laugh"; referitor la aceasta eminentul expert in contra-terorism la Universitatea Tel Aviv, Yoram Schweitzer, a disputat calificarea mea de a oferi vederi asupra subiectului. In "Not That Bad a Deal," el a explicat cititorilor din Jerusalem Post, cum “conţinutul şi tonul”analizei mele, “îngâmfat şi injurios, trecând aşadar peste faptul că guvernul şi publicul au dreptul să decidă pentru ei înşişi …., şi să facă faţă preţului rezultat.” El mă critică de asemenea pentru că-mi ofer părerea în probleme Israeliene , din “raiul meu fără griji aflat la mii de mile depărtare.”

Yoram Schweitzer doreşte ca eu să nu judec deciziile luate de guvernul Israelian.

Schweitzer nu explică logica din spatele acestor resentimente dar trâmbiţează familiarul : Cineva care nu trăieşte în Israel, susţine acest principiu, care nu plăteşte impozite, nu riscă nimic pe străzi, nu are copii în forţele sale armate, nu ar trebui să ofere idei aparatului de decizie Israelian. Această atitudine, vorbind în general, se află în spatele poziţiilor luate de către Comitetul Americano-Israelian al Afacerilor Publice şi a altor proeminente instituţii Evreieşti.

Respect această poziţie fără a fi de acord cu ea.A discuta ceeace fac guvernele străine este modul cum îmi câstig eu pâinea în calitate de analist de politică externă care a lucrat şi la Departamentul de Stat şi la Apărare ca şi în calitate de membru în conducerea Institutului pentru Pace, şi care, ca jurnalist, timp de peste o decadă am împărţit în stânga şi dreapta părerile mele.O trecere în revistă bibliografică rapidă mă va găsi judecând asupra multor guverne, incluzând cel Britanic, Canadian, Danez, Francez, German, Iranian, Nepalez, Saudit, Sud Corean, Sirian, şi Turc.

Intr-adevăr, nu am copii în armata acestor ţări, dar evaluez acţiunile lor pentru a ajuta în ghidarea gândirii cititorilor mei. Nimeni în aceste tări, merită de notat, nu mi-a cerut vreodată să mă abţin în a comenta asupra afacerilor lor interne. Si chiar Schweitzer îşi dă cu părerea asupra altora; In Iulie 2005 de exemplu, el i-a sfătuit pe liderii Musulmani din Europa să fie "mai vocali în respingerea elementului radical Islamic." Toţi analiştii independenţi fac asta.

Aşadar, Schweitzer şi cu mine putem comenta asupra evenimentelor din jurul lumii, dar, când vine vorba de Israel, mintea mea trebuie să se descotorosească de gânduri, limba să tacă şi testatura să încremenească ? Nu prea merge.

La un nivel mai profund, protestez împotriva întregului concept de informaţie privilegiată – cum că adresa, vârsta, etnicitatea, gradul academic, experienţa, sau alte calităţi, validează vederile cuiva. O carte recentă intitulată I Wish I Hadn't Said that: The Experts Speak - and Get it Wrong! memorializează în mod humoristic şi expune această conceptie greşită. Trăind într-o ţară nu-l face neapărat pe locuitor mai înţelept asupra ei.

Ehud Barak, cel mai decorat soldat din istoria Israelulu, a făcut greşeli.

Pe vremea conferintei la nivel înalt - Camp David II, din 2000, pe când Ehud Barak se afla în fruntea guvernului Israelian iar eu nu eram de acord cu politica sa, de mai multe ori, mi s-a răspuns la critică cu un fel de indignare de genul : cum îndrăzneşti ?, “Barak este cel mai decorat soldat din istoria Israelului – tu cine eşti ?” Cu toate acestea, analiştii de azi sunt în general de acord : Camp David II a avut rezultate dezatruase pentru Israel, grăbind violenţele Palestiniene care au început 2 luni mai târziu.

Este o greşală a refuza informaţia, ideile, sau analizele pe baza acreditărilor.Gânduri corecte şi importante pot veni de oriunde – chiar de la mii de mile depărtare.

In acest spirit, iată două răspunsuri în legătură cu poziţia lui Schweitzer asupra incidentului Samir al-Kuntar. Schweitzer susţine că “ renunţarea de a face totul pentru salvarea oricărui cetăţean sau soldat care cade în mâinile inamicului, ar cutremura preceptele de bază ale societăţii Israeliene.” Sunt de acord că salvarea soldaţilor sau a rămăşiţelor acestora este folositoare din punct de vedere operaţional şi de asemenea o nobilă prioritate, dar “totul” are limitele sale.De exemplu, un guvern nu trebuie să predea cetăţeni vii teroriştilor, în schimbul cadavrelor de soldaţi. In asmenea proceduri, acţiunile guvernului Olmert de săptămâna trecută au mers prea departe.

O altă problemă specifică : Schweitzer susţine că, “schimbul de săptămâna trecută cu Hizbullah, a fost făcut la un preţ relativ ieftin.” Se poate discuta dacă eliberarea lui Kuntar a adus vreo victorie morală pentru Hizbullah." Dacă preţul a fost ieftin, mă îngrozeşte să-mi imaginez cum ar arăta unul scump. Iar în condiţile sosirii lui Kuntar în Liban cauzând închiderea guvernului într-o ameţitoare celebrare naţională, a susţine că Hizbullah nu a înregistrat o victorie, este o auto-orbire.

Relative la subiect:  Autobiografia lui Daniel Pipes, Dezbateri Arabo-Israeliene în SUA abonamente la lista săptămânală gratuită de e-mail în limba română a lui daniel pipes Acest text poate fi re-afişat sau trimis mai departe, atâta vreme cât el este prezentat ca un tot integral şi este însoţit de informaţii complete asupra autorului, datei, locul publicării şi adresa de internet originală.