Să înţelegem Egiptul după Mubarak

Acum, când Egiptul se lansează într-o nouă eră, o privire asupra complexităţilor şi subtilităţilor sale ajută la înţelegerea cursului pe care ţara este pe cale să-l urmeze. Câteva gânduri asupra problemelor cheie :

Spiritul din Tahrir Square este real si viu dar extrem de depărtat de holurile puterii. Ideile revoluţionare – guvernul trebuie să servească poporul şi nu invers; conducătorii trebuie aleşi de către popor; si idividul se bucură de demnităţi şi drepturi moştenite – au pătruns în fine într-o substanţială parte a ţării, şi în special printre tineri. Aceste idei ar putea să lucreze minunat în viitor. Deocamdată însă ele sunt idei disidente, excluse în mod ferm din orice rol operaţional.

Un tribunal militar l-a condamnat pe blogger-ul liberal Maikel Nabil la 3 ani de închisoare.

Rolul armatei va continua.Soldaţii nu au preluat puterea odată cu debarcarea lui Hosni Mubarak acum 2 luni; dar au făcut-o în 1952. Atunci Ofiţerii Liberi au defiinţat monarhia constituţională şi au preluat puterea. Un înalt ofiţer a urmat pe celălalt - de la Naguib la Nasser la Mubarak la Tantawi – într-o succesiune neîntreruptă care a durat peste 59 de ani. Cu timpul, armata şi-a extins puterea de la culmile politice la cele economice, producând toate cele, de la televizoare până la uleiul de măsline, acumulând astfel controlul asupra unei largi porţiuni din bogăţia Egiptului. Soldaţii au devenit mult prea obişnuiţi cu puterea şi viaţă bună pentru a renunţa la aceste avantaje. Ei vor face tot posibilul, fie să-l distrugă pe Mubarak, să-i arunce pe fii săi în închisoare, interzicând fostul său partid politic, schimbând constituţia sau efectuând represalii asupra disidenţilor, pentru a-şi păstra puterea.

Armata nu este seculară. Incepând cu cele mai îndepărtate începuturi ale Ofiţerilor Liberi din anii 1930 până la recenta re-afirmare a legii Shari'a (legea Islamică) ca "principală sursă de legiferare," conducerea armatei Egiptene a arătat în mod consistent o orientare Islamistă. Mai specific, Ofiţerii Liberi au apărut dintr-o aripă militară a Frăţiei Musulmane şi de-a lungul decadelor a fost în competiţie cu aripa civilă. Conform celor scrise de analista Cynthia Farahat în The Middle East Quarterly, rivalitatea lor "trebuie înţeleasă nu ca o luptă între o dictatură autocratică şi seculară şi una Islamistă în devenire ci ca o luptă între două ideologii similare, dacă nu identice, grupări rivale - grindine provenind de la aceiaşi sursă."

Frăţia Musulmană este mai puţin formidablă decât îi sugerează reputaţia.

Frăţia Musulmană nu este cea mai puternică în categoria ei. Organizaţia suferă de probleme majore. Mai întâi, Islamişti cu capetele înfierbântate şi violente, o dispreţuiesc. Recent Al-Qaeda i-a denunţat pentru că au luat parte la alegeri şi i-a ridiculizat ca fiind pe cale de a deveni o mişcare " seculară şi afiliată în mod fals cu Islamul." Apoi, Frătia este slabă pe cuprinsul ţării. Hesham Kassem de la Organizaţia Egipteană pentru Drepturile Omului notează, că numărul lor de membri nu este mai mare de 100.000, ceeace, într-o ţară de 80 de milioane, înseamnă că "nu este o mişcare cu rădacini adânci" ci o instituţie privită cu indulgenţă beneficiind în a fi în mod unic, tolerată. O competiţie politică adevărată ar trebui să-i diminueze puterea de atracţie.

In fine, înţelegera politicii Egiptene înseamnă penetrarea caracteristicului joc dublu din Orintul Mijlociu (lafel cu politica din Irak şi Siria), aşa cum este el jucat aici de către armată şi Islamişti. Priviţi la elementele contrare:

Cooperarea de rutină între Armată şi Islamişti. Armata, după cum notează Farahat, " a colaborat subtil cu Islamiştii împotriva compatrioţilor mai înclinaţi spre democraţie şi a minorităţilor religioase, în mod special a Copţilor." Unul dintre multiplele exemple : pe 14Aprilie o conferinţă asupra drepturilor omului care a criticat armata că a adus civili în faţa tribunalelor militare, a fost întreruptă de două ori. Intâi de un ofiţer al poliţiei militare care se temea de "femei indecente" şi apoi de Islamişti mânioşi de limbajul nepotrivit al armatei. Cine e cine ? Rolurile au devenit aproape inter-schimbabile. Similar, noua conducere militară a permis Islamiştilor să formeze partide politice şi a eliberat din închisoare membrii ai Frăţiei. In acelaşi timp, Mohamed Badei, liderul Frăţiei a lăudat forţele armate iar organizaţia sa şi-a anunţat sprijinul pentru armată în referendumul din Martie.

Camera inferioară a parlamentului Egiptean, Adunarea Naţională, o unealtă în combaterea Frăţiei Musulmane.

Guvernul exploatează frica faţa de Frăţia Musulmană. Armata beneficiază de temerile asupra preluări puterii de către Islamişti, în înterirorul ţării ca şi pe plan extern. Această perspectivă justifică nu numai propria lor dominaţie a Egiptului dar de asemenea reprezintă scuze pentru excese şi cruzime. Armata a învăţat să-i joace pe Islamişti ca pe un yo-yo. De exemplu, Mubarak, în mod şiret a permis 88 de membri ai Frăţiei Musulmane în parlament în 2005; aceasta a arătat pericolele democraţiei făcând în acelaşi timp propria sa tiranie, indispensabilă. Odată stabilit acest punct de vedere, în alegerile din 2010, el a tolerat un singur memebru al Frăţiei Musulmane în parlament.

Pe scurt, în timp ce modernitatea din Tahrir Square şi barbarismul Frăţiei Musulmane, au ambele o importanţă de lungă durată, este mai mult ca porbabil ca Armata va contiua să conducă Egiptul, numai cu anumite schimbări cosmetice.