Convulsii fără precedent de-a lungul Orientului Mijlociu, din Maroc până în Iran, ne conduc la trei reflexiuni:
In primul rând aceste rebeliuni se potrivesc unui context regional pe tabla de şah, ceeace eu numesc Războiul rece din Orinetul Mijlociu. De o parte stă blocul de "rezistenţă" condus de Iran, care include Turcia, Siria, Libanul, Gaza şi Qatarul; acest bloc urmăreşte să înlocuiască ordinea existentă cu una nouă, mai pios Islamică şi ostilă Vestului. De partea cealaltă, stă blocul "status quo", în frunte cu Arabia Saudită, incluzând majoritatea restului regiunii (implicit Israelul); cei care preferă ca lucrurile să rămână mai mult sau mai puţin aşa cum sunt.
 Puterea în Orientul Mijlociu înseamnă să o ai pe Mariah Carey venită să cânte 4 cântece la o petercere privată. |
In al doilea rând, în timp ce întâmplările din Tunisia, Libia, Egipt, Yemen şi Bahrain au o mare importanţă, nu există decât doi giganţi geo-startegici regionali – Iranul şi Arabia Saudită – şi ambii sunt potenţial vulnerabili. Nemulţumiriea în Republica Islamică Iran s-a manifestat în Iunie 2009, când nişte alegeri manipulate au scos mulţimi massive în stradă. Deşi autorităţile au reuşit să suprime "Mişcarea Verde", nu au putut s-o sugrume şi ea rămâne în ileglitate. Contrar eforturilor susţinute ale Teheranului de a-şi asuma responsabilitatea pentru revoltele de-a lungul regiunii, descriindu-le cum că ar fi inspirate de revoluţia Iraniană din 1978-79 şi de propriul lor Islamism, este mai probabil în realitate ca aceste revolte ar putea să-i inspire pe Iranieni în reînoirea propriul lor asalt împotriva ordinii Khomeiniste.
Dacă o asemenea contra revoluţie ar izbuti, implicaţiile ei ar merge departe dincolo de Iran, afectând Tratatul de Non Proliferare, securitatea Israelului, viitorul Irakului, piaţa energiei globale şi – poate cel mai critic – mişcarea Islamistă. Lipsită de cel mai important guvern "de rezistenţă", miscarea Islamistă din întreaga lume, îşi va incepe, probabil, declinul.
Regatul Arabiei Saudite nu este un stat oarecare. Puterea sa se sprijină pe o combinaţie între doctrina Wahhbi, controlul peste Mecca şi Meddina, şi pe rezervele de petrol si gaze. Pe deasupra, liderii ei se laudă cu un record excepţional al politicii "la lumina zilei". Totuşi diferenţe georgrafice, ideologice şi personale între Saudiţi, ar putea produce prăbuşirea; important va fi în acest caz, peste cine se va prăbuşi. Shi'itii care resping statutul lor de cetăţeni de rangul 2 si care probabil ar impinge ţara către Iran ? Wahhabii puritani, care dispreţuiesc adaptările monarahice ale modernităţii şi ar replica situaţia Talibanilor în Afganistan ? Ambele, în caz de diviziune egală? Sau poate liberalii, deşi o forţă neglijabilă, care şi-ar găsi vocea şi ar conduce la o schimbare a ordinii antice, corupte şi extremiste Saudite ?
Acest ultim gând, duce la cea de a treia şi cea mai ne-aşteptată observaţie: Revoltele din ultimile două luni au fost în mare măsură constructive, patriotice şi în spirit deschis. Extremismul politic de orice fel, de stânga sau Islamist, a fost în general absent pe străzi. Teoriile conspirative au fost refugiul unor lideri stricaţi, nu al mulţimilor exuberante. Statele Unite, Marea Britanie şi Israelul au fost în mod distinct absente din sloganurile scandate. (Dictatorul Libian Mu'ammar al-Qaddafi a dat vina mişcărilor din Tara sa, pe Al-Qaeda care răspândeşte droguri halucinogene.)
 Cetăţeni care curăţă in Tahrir Square simbolizează noul spirit civic. |
Pesimismul serveşte drept consolidator de carieră în studiile asupra Orientul Mijlociu iar eu sunt un cunoscut pesimist. Insă, cu o oarecari ezitări, întrevăd schimbări ce ar putea inaugura o eră nouă, una în care infantilii vorbitori Arabi se maturizează în adulţi. Te freci la ochi în faţa acestor transformări, aşteptând reversul. Deocamdată însă, situaţia se menţine.
Poate cel mai genial simbol al acestei maturizări este modul în care demonstranţii străzii curăţă după ei. Ei nu mai aşteaptă statul să le facă serviciile; deodată, ei sunt cetăţeni cu simţul responsabilităţii civice.
In timp ce trebuie atenţie în abordarea unor noi politici externe bazate pe aceste îmbunătăţiri abrupte, ar fi totuşi o greşală a le respinge. Mişcările rebele au nevoie de oportunitatea de a se găsi pe ele înslele iar acţiunile lor tratate ca cele aparţinând unor adulţi. Este timpul să ne descotorosim de uşorul bigotism al sub aşteptărilor; faptul că vorbesc Araba sau Persana nu împiedică pe nimeni să construiască mijloace democratice pentru a atinge libertatea.
