Tulburări în Egipt

Odată cu sosirea mult anticipatului moment de criză în Egipt si a rebeliunilor populare ce au scuturat guvernele de-a lungul Orientului Mijlociu, Iranul se află, ca niciodată până acum, în centrul regiunii. Conducătorii săi Islamişti se află în pragul dominării regiunii. Insă este greu să produci revoluţii astfel că prezicerea mea este că Islamiştii nu vor reuşi o breşă care să se extindă mai pe larg în Oriental Mijlociu iar Teheranul nu va ieşi la suprafaţă ca o putere cheie. Câteva gânduri în spatele acestei concluzii :

Piaţa Tahrir din Cairo la 25 Ianuarie, 2011.

Un ecou al revoluţiei Iranianiene: Punând mâna pe putere în 1979, Ayatollah Khomeini a urmărit să răspândească insurecţia Islamistă în alte ţări dar a eşuat aproape peste tot. Trei decade au trebuit să treacă se pare, până ce actul unui vânzător de a-şi de foc, intr-un orăşel necunoscut din Tunisia, să dea naştere unei conflagraţii la care a aspirat Khomeini şi pe care autorităţile Iraniene încă o mai caută.

Parte a războiului rece din Orientul Mijlociu: Orientul Mijlociu, pentru mulţi ani, a fost împărţit în două largi blocuri, angajate într-un război rece pentru influenţă.Blocul de rezistenţă condus de Iran, include Turcia, Siria, Gaza, şi Qatar. Blocul condus de Saudiţi, un bloc Status Quo, include Marocul, Algeria, Tunisia, Egiptul, West Bank, Iordania, Yemen, şi emiratele din Golful Persic. De notat că Libanul se deplasează zilele astea de la Status Quo spre Rezistenţă şi că tulburările au loc numai în locurile cu Status Quo.

Situaţia specială a Israelului: Liderii Israelieni nu scot o vorbă şi această relativă irelevanţă subliniază centralitatea Iraniană. Deşi Israelul are mult a se teme de câştigurile Iraniene, aceasta scoate în evidenţă simultan Statul Evreiesc drept o insulă de stabilitate ca şi faptul ca el este singurul aliat de nădejde al vestului în Orientul Mijlociu.

Lipsa de ideologie: Sloganurile şi teoriile conspiratorii care domină răzmeriţele din Orientul Mijlociu sunt în general absente din cadrul mulţimii strânse în faţa instalaţiilor guvernamentale care cer sfâşitul stagnării, al hotărârilor arbitrare, a corupţiei, tiraniei şi torturii.

Armată versus moscheie: Evenimentele recente confirmă că aceleaşi două puteri, forţele armate şi Islamismul, sunt dominante în cam 20 de ţări din Orientul Mijlociu : forţele armate oferă puterea pură iar Islamiştii oferă o viziune. Există şi excepţii – vibranta stângă în Turcia, fracţiuni etnice în Liban şi Irak, democraţia în Israel, controlul Islamist în Iran – însă acest model se menţine în mare parte.

Irak:Cea mai volatilă ţară din regiune, Irakul, este clar absentă în cadrul demonstraţiilor, deoarece populaţia sa nu se confruntă cu o autocraţie veche de zeci de ani.

Un puci militar? Islamiştii doresc să repete succesul lor dn Iran prin exploatarea tulburărilor populare, pentru a prelua puterea. Experienţa din Tunisia merită o examinare îndeaproape, pentru un model ce poate fi repetat şi în alte părţi. Conducerea militară de acolo, a ajuns la concluzia că dictatorul Zine El Abidine Ben Ali, a întrecut măsura – în special cu corupţia flamboiantă a familiei soţiei sale - pentru a rămâne la putere, aşa că l-a dat jos şi ca o măsură adiţională a emis un mandat de arestare international pentru el şi familia sa.

Gen. Omar Suleiman – cel de-al 4-lea conducător al armatei Egyptene din 1952 ?

Acestea fiind zise, aproape tot restul vechii gărzi, a rămas la putere, cu cel mai înalt militar, Seful de Stat Major Rachid Ammar, înlocuindu-l pe Ben Ali în calitate de dirijor al puterii din ţară. Vechea gardă speră ca ciupind numai sistemul, acordând mai multe drepturi civile şi politice, va fi sufficient pentru a se menţine la putere. Dacă acest gambit reuşeşte, ceeace a părut o revoluţie la mijlocul lui Ianuarie, va sfârşi drept o lovitură de stat oarecare.

Această posibilitate se poate repeta în alte părţi, în special în Egipt, unde soldaţii au dominat guvernele din 1952 încoace şi intenţionează să menţină puterea împotriva Frăţiei Musulmane, pe care au suprimat-o din 1954 încoace. Numirea de către dictatorul Hosni Mubarak a lui Omar Suleiman pune capăt pretenţiilor dinastice ale familiei Mubarak şi ridcă posibilitatea ca Mubarak să demisioneze în favoarea unei conduceri militare directe.

In general, pariez mai mult pe o continuitate decât pe un model schimbat asemănător celui apărut în Tunisia. Conducerea cu o mână de fier se va relaxa cumva în Egipt şi în alte părţi însă armata va rămâne în cele din urmă cea care dispune de putere.

Politica SUA: Guvernul SUA are un rol vital în ajutorarea statelor din Orientul Mijlociu în tranziţia lor de la tiranie la o participare politică fără ca Islamiştii să răpească procesul. George W. Bush a avut idée corectă în 2003 cu chemarea la democraţie însă el a ruinat acest efort cerând rezultate instantanee. Barack Obama iniţial s-a reîntors la o veche politică falimentară de a se purta frumos cu tiranii; acum, se alătură orbeşte Islamiştilor împotriva lui Mubarak. El ar trebui să-l imite be Bush, dar să facă o treabă mai bună, înţelegând că democratizarea este un proces care durează decade, care cere indoctrinarea unor idei anti intuitive asupra alegerilor, libertatea cuvântului şi a unei conduceri pe baze legale.