Zarvă in Tunisia

Brusca şi deocamdată ne explicata ieşire din scenă a conducătorului Tunisian, Zine El Abidine Ben Ali, în vârstă de 74 de ani, după 23 de ani la putere, are potenţiale implicaţii pentru Orientul Mijlociu şi Musulmanii din lume. După cum nota un comentator Egiptean, "Fiecare lider arab priveşte la Tunisia cu frică. Fiecare cetăţean Arab priveşte spre Tunisia cu speranţă şi solidaritate." Personal, privesc situaţia cu ambele emoţii.

Tunisianul Zine El Abidine Ben Ali (stânga) cu cei doi vecini ai săi, Muammar Qaddafi din Libia (la mijloc) şi Abdelaziz Bouteflika din Algeria.

In timpul primei perioade de independenţă, până prin 1970, guvernele din ţările vorbitoare de limbă Arabă erau adesea răsturnate pe când trupe sub comandea vreunui colonel nemulţumit, intrau în capitală, ocupau cartierul prezidenţial şi staţiile de radio şi anunţau un nou regim. Sirienii au indurat 3 coups d'état în 1949 numai.

Cu timpul, regimurile au învăţat să se auto protejeze prin diverse sisteme şi servicii de contra spionaj, bazându-se pe familie şi membrii aceluiaşi trib, represalii, şi alte mecanisme. Au urmat patru decade de stabilitate sclerotică şi sterilă. Numai cu rare excepţii (Irak 2003, Gaza 2007), regimurile au fost înlăturate; încă si mai rar (Sudan 1985) dezacordul civil a avut un rol semnificativ.

Si iată că apare Al-Jazeera, care focalizează atenţia pan Arabă pe teme la alegere, şi apoi internetul.Pe lângă informaţia ieftina, detaliata şi "la timp", internetul scoate la iveală secrete fără precedent (de ex. mai recent, WikiLeaks scoate la iveală cabluri diplomatice Americane), tocmai când se face conecţia între cei ce gândesc similar via Facebook şi Twitter. Aceste forţe noi, converg în Tunisia în Decembrie pentru a crea o intifada şi a elimina un tiran bine întronat.

Dacă cineva valorează puterea celor făra putere pentru a se descotorosi de stăpânii tociţi, cruzi, şi hrăpăreţi, acesta se uită înainte cu temeri la implicaţiile Islamiste ale unei asemnea răscoale.

Tancuri şi soldaţi mărşăluiesc străzile din Tunisia.

Prima teamă se aplică la însăşi Tunisia. Cu toate greşelile sale Dl. Ben Ali a fost întotdeauna un stâlp în calea Islamismului, bâtându-se nu numai cu teroriştii dar , deasemenea (oarecum lafel cu Turcia dinainte de 2002) cu jihadiştii mai moi, în camerele din şcoli şi în studiourile de televiziune. Fost ministru de interne, el a subestimat totuşi, Islamiştii, văzându-i mai curând ca nişte criminali mai curând decât ca ideologi torţionari. Faptul că el n-a lăsat fereastre deschise spre dezvoltarea unui Islam alternativ, ar putea acum să se dovedească o mare greşală.

Islamiştii Tunisieni au avut un rol minim în răsturnarea d-lui Ben Ali, dar desigur ei vor încerca să exploateze oportunitatea care li s-a deschis. Intr-adevăr, liderul principalei organizaţii Islamiste din Tunisia, Ennahda, a anunţat prima sa întoarcere în ţară după 1989. Are oare preşedintele interimar Fouad Mebazaa, de 77 de ani, înţelepciunea sau credibilitatea politică pentru a menţine puterea ? Va menţine armata vechea gardă la putere ? Au forţele moderate coeziunea şi viziunea necesare pentru a respinge un val Islamist ?

A doua temere se referă la apropiata Europă, deja profound incompetentă în a trata cu provocarea Islamistă. Dacă Ennahda preia puterea şi apoi extinde reţelele, alocă fonduri şi eventual trimite ilegal arme aliaţilor lor în vecina Europă, aceasta ar exacerba în mare măsură problemele existente deja pe continent.

Rached Ghannouchi, şeful Ennahdei, principala organizaţie islamistă din Tunisia.

Cea de a treia şi cea mai gravă teamă se referă la un posibil efect domino în alte ţări vorbitoare de limbă Arabă. Această rapidă, aparent uşoară şi relativ ne sângeroasă coup d'état ar putea inspira Islamiştii de pe glob întru a-şi alunga proprii lor tirani. Toate cele 4 ţări aflate pe litoralul Africii de Nord - Maroc, Algeria, Libya, şi Egypt – se potrivesc acestei descrieri, lafel ca şi spre est Siria, Iordania şi Yemen. Faptul că Dl. Ben Ali s-a refugiat în Arabia Saudită, implică si această ţară. Pakistanul se potriveşte de asemenea modelului. In contrast cu revoluţia Iraniană din 1978-79, care a necesitat un lider fermecător, milioane pe străzi şi un an întreg de eforturi, evenimentele din Tunisia s-au desfăşurat rapid într-un mod mult mai simplu si mai uşor de reprodus.

Ceeace Franklin D. Roosevelt ar fi spus despre un dictator din America de Sud, "El este o bestie dar este bestia noastră", se aplică la Dl. Ben Ali şi mulţi alţi şefi Arabi, ceeace lasă politica Americană într-o posibilă degringoladă. Declaraţia ambiguă, dupa cele întâmplate a lui Barack Obama, că el "aplaudă curajul şi demnitatea poporului Tunisian", poate fi citită fie ca o atenţionare a diverselor "bestii" sau ca o "mai bine mai târziu decât niciodată" recunoaştere a faptelor deja petrecute.

Pe când Washingtonul dezbate opţiunile, eu cer administraţiei să adopte doua politici. In primul rând un nou efort pentru democratizare iniţiat de George W. Bush în 2003, dar de data asta cu o necesară grije, inteligenţă şi modestie, recunoscând că modul eronat în care el le-a implementat a facilitat fără voie preluarea unei mai mari puteri de către Islamişti. In al doilea rând să pună accentul pe faptul că Islamismul este inamicul cel mai mare al lumii civilizate, să se unească cu aliaţii noştri, incluzându-i pe cei din Tunisia, pentru a lupta contra acestei pacoste.