Turnând apă rece peste Wikileaks

Dintre toate revelaţiile WikiLeaks poate cele mai captivante sunt acelea din care aflăm despre câţiva Leaderi Arabi care au cerut guvernului SUA să atace facilităţile nucleare Iraniene. Cea mai notorie dintre ele, faptul că Regele Abdullah al Arabiei Saudite a cerut Washingtonului să "taie capul şarpelui". Conform unui acord universal, aceste declaraţii demască adevarata poziţie a politicienilor Saudiţi ca şi a altora.

Dar este aceasta intr-adevăr realitatea ? Există două motive să ne îndoim.

In primul rând, după cum cu răceală notează Lee Smith, Arabii ar putea să spună Americanilor ceeace cred ei, că aceştia doresc să audă: "Noi ştim ce spun diplomaţii şi jurnaliştii Arabi despre Iran", spune el, "dar noi nu ştim în realitate ce gândesc ei cu adevărat despre vecinul lor Persan". Apelurile lor pot fi elemente ale procesului diplomatic, care includ oglindirea temerilor şi dorinţelor unor aliaţi, în propriile lor temeri şi dorinţe.

Astfel, atunci când Saudiţii pretind ca Iranienii sunt inamicii lor de moarte, Americanii tind să accepte aceasta comunitate de interese, fară critică; Smith susţine totuşi că " acele cuvinte pe care Saudiţii le strecoară diplomaţilor Americani nu sunt spuse cu intenţia de ne da o vedere transparentă în gândirea reală ci pentru a ne manipula în a servi interesele Casei lui Saud." Cum ştim dacă ei spun adevărul numai pentru că nouă ne place ceeace spun ?

Gamal Abdel Nasser, puternicul lider Egiptean , excela în decepţii.

In al doilea rând, cum judecăm discrepanţa dintre ce spun Arabii interlocutorilor lor Vestici sotto voce şi ce debitează ei propriilor lor mase ? Privind la modelele din anii 1930' încoace, notam într-un sondaj din 1993 că şoaptele contează mai puţin decât ţipetele: " Declaraţiile publice contează mai mult decât comunicările private, însă primele prezic acţiunile mai bine decât cele din urmă."

Conflictul Arabo-Israelian de pildă, s-ar fi terminat de mult dacă ar fi să credem confidenţele făcute Vesticilor. Să-l luăm de exemplu pe Gamal Abdel Nasser, puternicul lider Egiptean între 1952-1970 şi posibil politicianul care a făcut din Israel continua obsesie a politcii Orientului Mijlociu

După Miles Copeland, un funcţionar CIA lucrând pe lângă Abdel Nasser, acesta considera chestiunea Palestiniană drept "ne-importantă". Cu toate acestea, în public, Abdel Nasser propovăduia o agendă anti-Sionistă, care l-a ajutat să devină cel mai puternic lider Arab din acea vreme. Confidenţele sale către Copeland, cu alte cuvinte, s-au dovedit complet înşelătoare.

Acelaşi model se aplică la lucruri specifice. El vorbea în secret cu diplomaţi Vestici despre faptul că era gata să negocieze cu Israelul; dar când se adresa lumii, el respingea însăşi existenţa statului Evreiesc, ca şi orice compromis cu acesta. După războiul din 1967 de exemplu, Abdel Nasser a semnalat în secret Americanilor că el este gata să semneze un acord de non-beligeranţă cu Israelul " cu toate "consecinţele implicate" în timp ce în public el respingea negocierile, insistând că "Ceeace a fost luat cu forţa va fi re-dobândit cu forţa." Ca deobicei, declaraţia publică, definea cu adevărat politica sa.

Nu numai că ţipetele lui Abdel Nasser oferă un ghid mult mai adevărat asupra acţiunilor lui decât şoaptele dar el chiar a admis aceasta în mod tacit, spunându-i lui John F. Kennedy că " unii politicieni Arabi fac declaraţii dure cu privire la Palestinieni în public şi apoi contactează guvernul American pentru a îmblânzi duritatea lor, spunând că declaraţiile lor erau intenţionate pentru consumul Arab". Astfel Abdel Nasser îşi descria propria comportare.

La fel făcea şi Yasir Arafat, liderul Palestinian.

Din contra, când vorbesc în particular nu cu Vesticii ci cu ai lor, liderii Arabi câteodată dau adevărul la iveală. Este memorabil faptul că Yasir Arafat a semnat în public, în 1993, Acordurile de la Oslo recunoscând Israelul dar el şi-a exprimat adevăratele intenţii în particular, pe când a apelat la Musulmani într-on moschee din Africa de Sud "să vină, să lupte şi să înceapă jihadul pentru a elibera Ierusalimul".

Este intuitiv a privilegia "confidenţialul" faţă de "deschis" şi "particularul" faţă de "public". Totuşi, politica din Orientul Mijlociu a aratăt în mod repetat că am face mai bine să citim presa şi să ascultăm discursurile decât să ne bazăm pe cablurile diplomatice. Vederile confidenţiale ar putea veni mai "din inimă" dar, după cum spune Dalia Dassa Kaye de la Rand Corporation, " ceeace liderii Arabi spun oficialităţilor Statelor Unite şi ceeace ar putea ei face, este posibil să nu se potrivească." Masele aud politica; înaltele oficialităţi Vestice aud seducţia.

O regulă simplă explică dece observatori distanţi văd adesea ceeace diplomaţii din apropiere nu văd. De asemenea ridică dubii asupra utilităţii datelor aruncate mediei de către WikiLeaks. Până la urmă s-ar putea să ne abată mai curând decât să ne lumineze asupra celor ce ştim despre politica Arabă.