Palestinienii au respins atât de gălăgios şi pentru atâta amar de vreme (aproape un secol) Sionismul încât Muftiul Amin al-Husseini, Yasir Arafat, şi Hamas ar părea că se bucură de sprijinul unanim la Palestinienilor.
Nu este aşa: sondajele găsesc o substanţială minoritate de Palestinieni , cam 20 la sută, gata să trăiască în vecinătatea unui stat Evreiesc suveran.Deşi această minoritate n-a avut puterea niciodată şi vocea sa a fost întotdeauna îngropată sub vuietul rejecţionist, Hillel Cohen de la Hebrew University din Ierusalim a descoperit rolul ei crucial în istorie.
El explorează acest subiect petrecut în timpurile dinainte de crearea statului în Army of Shadows: Palestinian Collaboration with Zionism, 1917–1948 (tradusă de Haim Watzman, University of California Press); apoi, acelaşi autor, translator şi editură pregătesc în present o urmare, Good Arabs: The Israeli Security Agencies and the Israeli Arabs, 1948–1967, pentru publicare în 2010.
In Army of Shadows, Cohen demonstrează multiplele roluri de acomodare pe care Palestinienii le-au jucat faţă deYishuv, comunitatea evreiască din Tara Sfântă existentă înaintea Statului. Ei au alocat locuri de muncă, s-au angajat în comerţ, au vândut pământ, au dat din rezervele statului, au furnizat elemente de contrainformaţii asupra forţelor inamice, au răspândit zvonuri şi disensiuni, i-au convins pe tovarăşii lor Palestinieni să se predea, au luptat împtriva ianmicilor Yishuv şi chiar au operat în spatele liniilor inamice.Astfel că ajutorul lor cumulativ a fost important şi ne întrebăm dacă Statul Israel ar fi fost cu putinţă fără contribuţia lor.
Respingerea absolută a Sionismului de către mufti cu intenţia de a solidifica populaţia Palestiniană a avut de fapt efectul contrar. Egoismul, extremismul şi brutalitatea clicii Husseini a slăbit solidaritatea : folosind un limbaj veninos şi tactici criminale, declarând jihad împotriva tuturor celor care nu ascultau la mufti,numind jumătate din populaţia Palestiniană "tradători", i-a împins pe mulţi dintre cei neutri ba chiar întregi comunităţi (în special Druzii) în direcţia Sionistă.
In consecinţă, scrie Cohen, " Pe măsură ce trecea timpul, un număr crescând de Arabi au preferat să întoarcă spatele [rejecţioniştilor] împingându-i să ofere ajutor direct Englezilor şi Sioniştilor." El numeşte colaborarea cu Sionismul "nu numai ceva normal dar o caracteristică principală a societăţii şi politicii Palestiniene." Nimeni până la Cohen nu a înţeles situaţia istorică în acest fel.
El discerne o gamă largă de motive ale aliaţilor palestinieni ai Yishuv-ului: avantaj economic, interese de clasă sau tribale, ambiţii naţionaliste, teama de ura grupării Husseini, etica personală, vecinătatea sau prieteniile individuale. Impotriva acelora care îi numesc pe aceşti indivizi "colaboratori" sau chiar "trădători", el susţine că în realitate ei au înţeles situaţia cu mai mult discernământ decât Husseini şi rejecţioniştii: cei ce au acceptat situaţia au prevăzut că proiectul Sionist era prea puternic pentru a-i resista şi că încercarea de a o face, va conduce la distrugere şi exil, preferând astfel să cadă de acord cu ea.
Prin 1941,industria de contrainformaţii a dezvoltat metode sofisticate care a urmărit să utilizeze fiecare contact cu Palestinienii în scopul obţinerii de informaţii. Army of Shadows subliniază că Yishuv-ul avansează dezvoltarea socială; ceeace Cohen denumeşte penetrarea prin "contrainformaţii adânci" în cadrul societăţii Palestiniene Arabe" a fost un proces într- singură direcţie – Palestinienilor le-au lipsit mijloacele reciproce de a penetera viaţa Evreiască.
Impreună cu dezvoltarea forţelor militare (Hagana), a unei infrastructuri economice moderne şi a unui sistem politic democratic, această infilitrare în viaţa Palestiniană, se găseşte printre cele mai mari realizări ale Sionismului. Ea înseamnă că în timp ce Sioniştii se pot uni şi porni la ofensivă, "societatea Palestiniană a fost preocupată de lupte înterne,fiind incapabilă să se mobilizeze şi uni în spatele unei conduceri".
Cohen e modest asupra implicaţiilor cercetărilor sale, în special când susţine că ajutorul Palestinian nu a fost "cauza principală"a faptului că Arabii au fost învinşi în 1948-49. S-ar putea, însă evidenţele pe care cartea le produce, arată rolul crucial al acestui ajutor la succesul acţiunii Sioniste în perioada în care aceasta şi-a scris primul volum. Interesant, în timp ce acest ajutor rămâne important pentru Forţele de Apărare Israeliene şi azi (cum altfel ar putea împiedica IDF atâtea încercări teroriste în West Bank ?), Statul Israel are resurse mult mai mari decât Yishuv, reducând rolul ajutorului Palestinian astăzi, la un nivel mult mai puţin important.
Cohen confirmă de asemenea elementul cheie, şi anume că nu Palestinienii sunt inamicii Israelului – subiect pe care l-am documentat recent de mai multe ori. Aceasta oferă nişte speranţe; desigur, dacă procentul de 20% care acceptă Israelul s-ar extinde la 60%, conflictul Arabo-Israelian s-ar încheia. O asmenea răzgândire Palestiniană – şi nu mai multe "concesii dureroase" din partea Israelului – ar trebui să fie scopul urmărit de fiecare negociator pentru pace.
