 Uitat de mulţi, Binyamin Netanyahu (dreapta) a semnat Acordul de la Wye River cu Yasir Arafat (stânga) în Octombrie 1998. |
Două indicaţii sugerează cam la ce să ne aşteptăm : (1) modelul general urmat de cei 4 prim miniştrii aparţinând de Likud din 1977 încoace şi (2) propriul record al lui Netanyahu între aceşti patru.
Levi Eshkol (p.m. 1963-69) a enunţat odată nesinceritatea în politica Israeliană : "N-am promis niciodată să-mi ţin promisiunea !" In acest spirit, 3 din 4 lideri ai Likud-ului au dus o campanie electorală de dreapta şi au guvernat dinspre stânga, nerespectând promisiunile din campanie de a nu se retrage din teritoriile pe care Israelul le-a ocupat în 1967.
- Menachem Begin (p.m. 1977-83): Ales în 1977 pe o platformă naţionalistă care încludea anexarea unor părţi din West Bank, el, din contra, a retras trupele Israeliene şi populaţia civilă din Peninsnula Sinai.
- Yitzhak Shamir (p.m. în majoritatea perioadei din 1983-92): A dus campania pe o platformă împotriva cedării de pământ Arabilor şi şi-a ţinut cuvântul.
- Netanyahu (p.m. 1996-99): A promis să reţină colinele Golan dar aproape că a dăruit acest teritoriu; s-a opus acordurilor de la Oslo dar a cedat mai mult control în Hebron şi în cadrul Acordurilor de la Wye, Autorităţii Palestiniene.
- Ariel Sharon (p.m. 2001-06): A câştigat în alegerile din 2003 pledând împotriva unei retrageri unilaterale a Israelului din Gaza; apoi a făcut exact aceasta, retrăgând trupele şi populaţia civilă din Gaza.
Observând istoria Likud-ului, Nicole Jansezian notează cu ironie pe Newsmax că "In timp ce liderii Palestinieni, americani şi Europeni se tem cum alunecarea Israelului spre dreapta va avea un efect negativ asupra procesului de pace, poate că singura care ar trebui să se teamă de dreapta Israeliană este drepata Israeliană".
Părerea lui Shamir despre Netanyahu s-a prăbuşit după ce el a văzut acţiunile acestuia ca Prim Ministru, observându-l în 1998 ca fiind gata la orice "pentru a fi ales din nou şi a se menţine pe scaunul de Prim Ministru." Personal, am trecut prin acelaşi proces de deziluzii, bucrându-mă de ascensiunea lui Netanyahu în 1996 dar fiind dezamăgit de lipsa sa de principii care m-a silit cu părere de rău să-l prefer pe oponentul său Laburist în alegerile din 1999.
Ce urmează acum, când Netanyahu se pregăteşte să preia scaunul din nou ?Nici istoria partidului său nici propria-i biografie, nici caracterul său, nici murmurul care se aude din Israel nu sugerează că el îşi va menţine promisiunile electorale.Deja Netanyahu a căzut la primul test: după ce 65 din cei 120 de membrii ai Parlementului Israelian l-au informat pe Preşedintele Shimon Peres că îl sprijină pe Netanyahu ca Prim Ministru, Peres pe 20 Feb. i-a dat o şansă lui Netanyahu să formeze guvernul.
Netanyahu s- apucat să-i scufunde pe aceşti aliaţi în favoarea formării unui guvern de "unitate naţională", un guvern cu partide de stânga, în special Kadima şi cel Laburist. El a anunţat chiar, că cea mai mare greşală a sa în 1996 a fost că n-a format un guvern cu laburiştii : "In retrospectivă, ar fi trebuit să urmăresc unitatea naţională, iar azi urmăresc să îndrept această greşală." Kadima şi Laburiştii par a fi decis să rămână în opoziţie, împeidicând planul lui Netanyahu. Insă faptul că el a preferat o coaliţie cu revalii din stânga reflectă lipsa de greutate a declaraţiilor sale electorale.
Pe aceiaşi linie, întrebat de un ziarist, " Nu mai eşti acelaşi vultur de dreapta descris în ziare ?" Netanyahu a reamintit cu mândrie trădarea promisiunilor sale din anii 1990 : "Sunt cel ce a semnat acordurile de la Wye şi Hebron, în căutarea păcii."
In privinţa Golan-ului, diplomaţia pare-se că a început. Secretarul American de Stat Hillary Clinton spune că importanţa convorbirilor Syria-Israel "nu poate fi explicată destul". Impotriva declaraţiilor hotărâte în opoziţia unor asemenea negocieri ale lui Netanyahu, un consilier apropiat a observat că o degheţare cu Damascul ar oferi un prilej de apropiere cu Administraţia Obama şi că Netanyahu ar aştepta drept răspuns ca Washingtonul "să-l lase în pace cu Palestinienii."
Surse din interior mă asigură că Netanyahu s-a maturizat şi sper că au dreptate. Dar un lider din Likud observă că urmărind convorbirile legate de o coaliţie, "Bibi vinde totul unor parteneri de coaliţie. Nu-i pasă de noi. Ii pasă numai de el însuşi." In mod similar, oponenţii lui Netanyahu se aşteaptă ca el să-şi urmeze planurile personale: Yaron Ezrahi, un expert în ştiinţă politică de la Hebrew University,spune că Netanyahu are puţine probleme de conştiinţă "când este vorba de sacrificarea poziţiei ideologice,atâta vreme cât se poate menţine la putere."
Chiar dacă sper să fiu surprins în mod plăcut, modelele familiare mă fac să mă tem.
