Ghicitioare: Care ţară din Orientul Mijlociu a dispărut nu de mult timp de 6 luni de pe hartă ? Răspuns : Kuweitul, care a dispărut din August 1990 până în Februarie 1991, devenind cea de a 19-a privincie a Irakului. Această cotropire brutală de către Saddam Hussein a culminat din când în când cu Pretenţiile Irakului datând încă din anii 1930. Retrocedarea suveranităţii Kuweitului a necesitat o uriaşă forţă expediţionară sub conducere Americană, o forţă de peste jumătate de milion de soldaţi.
Ne amintim de această istorie deoarece un purtător de cuvând Iranian a enunţat de curând o ameninţare similară împotriva Bahrain-ului. Hossein Shariatmadari, un asociat al liderului suprem Iranian , Ayatollah Ali Khamenei, şi editor al ziarului cotidian Kayhan, a publicat un articol-comentariu pe 9 Iulie în care pretinde : “ Bahrain este parte din pământul Iranian, care a fost separat de el printr-o conspiraţie ilegală [inspirată] de…Şahul [Mohammed Reza Pahlavi, împreună cu] guvernele american şi englez”. Referindu-se la majoritatea shiită a populaţiei, Dl.Shariatmadari a continuat să pretindă fără nici o dovadă : “Principala cerere de azi a poporului din Bahrain este întoarcerea acestei provincii …. la ţara-mamă, Iranul Islamic.”
Aceste comentarii, după cum raportează Middle East Media and Research Institute (MEMRI) “ au cauzat o furtună în Bahrain”, cu protestanţi în faţa Ambasadei Iranului, declaraţii severe din partea guvernului, rezoluţii alarmate în ambele camere ale parlamentului şi chiar ameninţări cu moartea bazate pe hotărâri judiciare islamice pentru cetăţenii din Bahrain care sprijină iredentismul Iranian. Alte state din Golful Persic s-au raliat cu declaraţii la fel de critice.
Este un subiect sensibil. Pretenţiile Teheranului asupra Bahrainului datează încă din 1958 pe când au declarat insula “A 14-a provincie” asigurâdu-i chiar două locuri în parlamentul naţional. Deşi în mod formal şahul a recunoscut independenţa Bahrainului în 1970, pretenţii ca cea a D-lui. Shariatmadari au re-apărut la suprafaţă în mod episodic şi ele amintesc de perioada când Irakul ridica pretenţii asupra Kuweitului în 1990.
 Bahrain, a 14-a provincie a Iranului? Unii spun că da. |
|
 Kuweitul a fost cea de a 19-a provincie timp de peste 6 luni. |
|
Aşadar Kuweitul a dispărut în burta Irak-ului şi Bahrainul poate avea o soartă similară. Şi ei nu sunt singurii deoarece mai exitstă încă 3 alte state în Orientul Mijlociu care sunt de asemenea ameninţate cu extincţia.
-
Iordania a fost întotdeauna precară, locată între câteva state mai mari, mai puternice şi adesea agresive. Intr-un memorabil discurs asupra acestei temeri, în timpul crizei Kuweitiene în Noiembrie 1990, pe atunci Prinţul Hassan se temea că “mica să ţară de numai 3,5 milioane de locuitori, este pe cale de a dispare”.
-
Independenţa Libanului a fost sub semn de întrebare încă de la înfiinţarea statului în 1926 deoarece ţara vecina, Siria nu s-a împăcat niciodată cu gâdul că a pierdut teritoriul libanez. Damascul în diverse ocazii şi-a exprimat în mod cartographic opoziţia (arătând graniţele cu Libanul drept “regionale” nu internaţionale), în mod diplomatic (nedeschizând niciodată o ambasadă la Beirut) şi politic (peste trei decade de amestec intern în afacerile libaneze).
-
Existenţa Israelului ca stat evreiesc a fost ameninţată din prima zi a declarării independenţei în 1948. Invingând în câteva runde de război în următoarele decade i-a adus o anumită poziţie de forţă şi permanenţă dar un electorat fără nici o direcţie şi o conducere ineptă din 1992 încoace, înseamnă că ţara se află în faţa unor ameninţări cu dispariţia comparabile cu cele datând dinainte de războiul din 1967 .
Existenţa acestui quintet de state ameninţate din Orientul Mijlociu îndeamnă la câteva puncte de vedere. Mai întâi acest pericol arată vicioasa, volatila şi foarte riscanta calitate a vieţii politice din această regiune; din câte ştiu eu, nu există state în afara Orientului Mijlociu a căror însăşi supravieţuire să fie în dubiu.
In al doilea rând, acest model unic rezultă în parte din mai larga problemă a graniţelor nedeterminate.Cu foarte puţine excepţii – incluzând în mod ironic două dintre graniţele internaţionale ale Israelului - majoritatea graniţelor din Orientul Mijlociu nu sunt nici delimitate şi nici nu s-a căzut vreodata de acord asupra lor. Acest revizionism de joasă calitate hrăneşte ambiţii mai grandioase, de eliminare a statelor.
In al treilea rând această situaţie plasează incertitudinea israeliană în perspectivă. Indiferent cât de anormală este ameninţarea cu extincţia în lumea largă, ea este banală în regiunea în cauză. Necazurile Israelului pot fi de departe cele mai cunoscute în cadrul grupului, cu o presă şi o literatură de sute de ori mai abundente decât a celorlalte patru ţări la un loc dar toate cinci se află în faţa unui pericol comparabil. Acest conext implică statutul nerezolvat al Israelului care continuă de multă vreme.
In final, adâncile şi nerezolvatele tensiuni în tot Oreintul Mijlociu indică, încă odată absurditatea în a vedea conflcitul Arabo-Israelian drept forţa motoare în problemele întregii regiuni. Fiecare stat în primejdie are circumstanţele sale unice; nici una dintre ele nu determină politica regională în general. Rezolvarea conflictului Arabo-Israelian nu ajută cu nimic mai mult decât la rezolvarea acestui specific conflict.
