Este cumva ridicarea la rangul de “sir” a lui Salman Rushdie, în vârstă de 60 de ani, de către Regina Angliei “un semn al schimbării dispoziţiei” faţă de musulmani, după cum scrie ziaristul Nick Cohen in Observer ? Este aceasta o binevenită manifestare a… şirii spinării britanice “, cum descrie specialistul în islamism Sadanand Dhume în Wall Street Journal?
Nu cred. Mai curând ridicarea în rang anunţată la 16 Iunie, a fost făcută fără a se ţine seama de implicaţii.
Cea mai mare parte a răscoalei împotriva onorării are loc în Pakistan, lafel cum s-a întâmplat şi în 1988 când romanul lui Sir Salman , “Versurle satanice” a fost publicat iniţial. “Deplorăm decizia guvernului britanic de a-l face Sir”, a declarat o purtătoare de cuvânt a Ministerului de Externe. Camera inferioară a parlamentului a aprobat în unanimitate o rezoluţie sprijinită de guvern, învinuindu-l pe Rushdie de “blasfemie”.
Cel mai extraordinar este faptul că ministrul pakistanez al afacerilor religioase, Mohammed Ijaz ul-Haq, sprijină atacurile sinucigaşilor cu bombe împotriva Regatului Unit. “ Dacă cineva explodează o bombă legată pe trupul său, este îndreptăţit să o facă în cazul că guvernul britanic nu-şi cere scuze şi nu-i retrage titlul de ‘Sir’ “. Ijaz ul-Haq a adăugat mai târziu că " Dacă cineva se sinucide în acest mod pentru a proteja onoarea Profetului Muhammad, actul său este justificat.”
Un sindicat a oferit $160.000 recompensă pentru oricine îl va decapita pe Rushdie. Şeful parlamentului Iranian, Gholamali Haddadadel, a ameninţat că musulmanii “nu vor lăsa fără răspuns acest act imprudent şi neruşiant,”
 Islamişti demonstrând în Pakistan. |
|
Din fericire, unii musumlani au deplâns aceste reacţii. Scriitorul canadian Irshad Manji notează că guvernul pakistanez n-a avut nimic de spus despre “asalturile asupra coreligionarilor” în Kabul şi Bagdad, unde terorismul Islamic a ucis mai mult de 100 de musulmani. “ Mă simt ofensată , scrie ea, că în mijlocul carnajului fratricid, un ateu patentat, numit Salman Rushdie se află în fruntea listei “problemelor de rezolvat”.
Aceste ameninţări islamiste cuprind o dramă care a început de un Valentine’s Day, în 1989 când Ayatollah Khomeini a emis un edict de condamnare la moarte împotriva lui Rushdie, declarând că “autorul cărţii intitulate “Versurile Satanice” – care este compilat, tipărit şi publicat în opoziţie cu Islamul, Profetul şi Koranul , precum şi cei care s-au ocupat de publicare fiind conştienţi de conţinutul ei, sunt condamnaţi la moarte. Chem pe toţi musulmanii zeloşi să-l execute în modul cel mai rapid cu putinţă.”
In aceiaşi zi am apărut la televiziune şi am prezis că romancierul nu va scăpa niciodată de acest edict. El însă a experimentat cu o politică de împăciuire în 1990 şi una auto iluzorie din 1998 încoace, pe când ministrul de externe Iranian a declarat că guvernul său nu mai intenţionează să-l ucidă. Rushdie a crezut că această amăgire este “o breşă”, trăgând concluzia că “edictul lui Khomeini va fi lăsat să putrezească de la sine.”
I-am atras atenţia lui Rushdie în 1998 împotriva naivei sale insistenţe că totul s-a sfârşit. In primul rând edictul a rămas în vigoare ; liderii iranieni nu sunt de părere că ei înşişi sunt competenţi în a-l anula ( părere întărită de un ayatollah, Ahmad Khatami, chiar alaltăieri). In al doilea rând “binevoitori” din toată lumea se pot însărcina ei înşişi cu îndeplinirea chemării la acţiune a lui Khomeini.
Dar Rushdie şi prietenii săi au ignorat aceste îngrijorări. Christopher Hitchens, de exemplu gândea că Rushdie s-a întors la viaţa normală. Şi aceasta a devenit idea comună; atâta nonşalanţă şi naivitate – mai curând decât “şira spinării” – explică cel mai bine acordarea înaltului rang.
Mă bucură innobilarea pentru că, cu toate greşelile sale politice, Rushdie este desigur un bun romancier. Aş dori să pot fi de accord cu Dhume că această recunoaştere a sa, sugerează “că pendula a început să se clatine” în Anglia, împotriva încercării de imaciuire cu islamul radical.
Dar nu pot. In loc, trag două concluzii : Prima, Rushdie trebuie să-şi plănuiască viaţa cu gândul că edictul lui Khomeini , fiind permanent, nu va expira decât odată cu el însuşi. A doua , guvernul britanic trebuie să ia în serios ameninţarea oficială a Pakistanului cu terorismul sinucigaş, care este tot una cu o declaraţie de război şi un sprijin operaţional. Deocmadata , nu au făcut aceasta.
In afară de o declaraţie de “adâncă îngrijorare”, Whitehall-ul insistă că ameninţarea ministrului nu va dăuna “foarte bunelor relaţii” cu Pakistanul. S-a indicat că Ijaz ul-Haq este binevenit în Anglia într-o vizită privată. ( Sunt oare şi sinucigaşii cu bombe bineveniţi atâta vreme cât nu sunt oaspeţi guvernamentali ?)
Până când autorităţile pakistaneze nu retractează şi nu-şi cer scuze pentru inadmisibila declaraţie a lui Ijaz ul-Haq, Londra nu trebuie să lucreze la fel ca până acum cu Islamabad-ul.
Aceasta ar constitui cu adevărat “ o şiră a spinării britanice".
