“Dacă propaganda arabă anti-israeliană şi anti-evreiască de astăzi se aseamnănă cu cea a celui de-al treilea Reich, aceasta se datorează unor motive întemeiate.” Aşa scrie Joel Fishman de la Centrul pentru Afaceri Publice din Ierusalim în "Marea minciună şi războiul mediei împotriva Israelului," o lucrare solidă de cercetare istorică.
Fishman începe prin a nota o situaţie anapoda, în care Israelul este privit ca un fel de primejdios animal de pradă pe când încearcă a-şi apăra cetăţenii împotriva terorismului şi a atacurilor cu arme convenţionale sau de distrugere în masă. Un sondaj efectuat în 2003 de exemplu, găseşte că europenii văd Israelul ca pe "cea mai mare primejdie" pentru pacea mondială. Cum a fost posibilă apariţia aceastei inversări a realităţii prin care singura ţară cu adevărat liberă şi democratică din Orientul Mijlociu este percepută ca un pericol mondial ?
Răspunsul lui Fishman re-aduce în actualitate primul război mondial, ceeace nu constitue o surpriză, deoarece analiştii de la sfârşitul războiului rece , recunosc din ce în ce mai mult, măsura în care Europa trăieşte încă sub umbra acelui dezastru, fie când este vorba de politica lor împăciuitoare , fie referitor la atitudinea lor faţă de propria cultură. In acele vremuri, guvernul britanic a început pentru prima oară să exploateze avansarea fenomenului de mass-media ca şi a celui de reclame publicitare , pentru a ţinti în acelaşi timp în inamic şi în propria lor populaţie civilă, sperând astfel să le influenţeze gândirea.
Popoarele din cadrul Puterilor Centrale auzeau mesaje menite să le submineze suportul pentru guvernele lor proprii, în timp ce popoarele Antantei erau hrănite cu rapoarte despre atrocităţi, unele false. In mod special, autorităţile britanice susţineau că Imperiul German poseda o "Fabrică de transformare a cadavrelor" (Kadaververwerkungsanstalt), care răpea cadavrele soldaţilor cu scopul de a le transforma în săpun sau alte produse. Când după război englezii au aflat adevărul, aceste minciuni au lăsat un fel de rezidu pe care Fishman îl numeşte “ scepticism, trădare şi o stare de nihilism.”
Această campanie de dezinformare britanică a avut două implicaţii dezastruase în cel de-al doilea război mondial. In primul rând a determinat publicul să devină sceptic cu privire la atrocităţile germane împotriva evreilor, ceeace aduce foarte mult cu ororile imaginare pe care englezii le-au însămânţat, astfel încât rapoartele din teritoriile ocupate de nazişti erau în mod obişnuit, ignorate.(Aceasta explică dece Dwight D. Eisenhower a organizat vizitele la lagărele de concentrare imediat după eliberarea lor, pentru a sluji de mărturie si pentru a documenta realitatea existenţei lor.)
In al doilea rând, Hitler nota cu admiraţie precedentul în cartea sa Mein Kampf (1925): ” La început insinuările propagandei [britanice] erau atât de insolente că populaţia le vedea ca aiuriste ; mai târziu ele au pătruns în mintea oamenilor ; şi până la urmă au devenit credibile.” O decadă mai târziu, această admiraţie s-a transformat în “Marea Minciună” nazistă, care a întors realitatea pe dos , făcând din evrei persecutanţi şi din nazişti – victime. O vastă maşină de propagandă a trâmbiţat apoi cu mare succes aceste minciuni , adresate psihozei vorbitorilor de limbă germană.
Germania învinsă a discreditat temporar aceste metode de inversare a realităţii. Dar unii nazişti scăpaţi, si-au transportat vechile ambiţii antisemite în ţări care acum sunt în război cu Israelul şi care încearcă să distrugă populaţia sa evreiască. Mii de nazişti au găsit refugiu în Egypt, iar unii, în număr mai mic au ajuns în alte ţări vorbitoare de limbă arabă, în special în Siria.
Fishman examinează în mod particular cazul lui Johann von Leers (1902-65), un membru timpuriu al partidului nazist, un protejat al lui Goebbles, un asociat pe viaţă a lui Himmler şi un apărător pe faţă al politicii de genocid împotriva evreilor. Articolul său din 1942 "Judaismul şi Islamul în opoziţie," laudă pe musulmani pentru “serviciul lor etern” în menţinerea evreilor “intr-o stare de opresiune şi anxietate”. Acest von Leers a scăpat din Germania după 1945 şi o decadă mai tarziu a apărut în Egipt, unde s-a convertit la islam şi a devenit consilier la Departamentul de Informaţii al lui Nasser. Acolo, povesteşte Fishman, el ”a sponsorizat publicarea unei ediţii arabe a “Protocoalelor înţelepţilor din Sion ”, a re-actualizat calomnia sângeroasă, a organizat emisiuni anti-semite în numeroase limbi, a cultivat neo-nazismul în întreaga lume şi a menţinut o corespondenţă fierbinte, încurajând prima generaţie de denigratori ai holocaustului.”
Aceast fundament si-a dovedit valoarea dupa istorica victorie a Israelului în Razboiul de 6 zile din 1967, o pierdere umilitoare şi pentru Uniunea Sovietică şi pentru aliaţii săi arabi. Ca urmare Campania de propagandă Sovieto-Arabă a refuzat Israelului dreptul de a se apăra şi a inversat realitatea prin a-l acuza fără încetare de agresiune. Exact ca şi în analiza lui Hitler din Mein Kampf, aceste pretenţii insolente au fost văzute iniţial ca aiuriste dar în cele din urmă au fost crezute.
Nebunia politică de astăzi, cu alte cuvinte, este legată direct de cea de ieri. Ar putea oare unii dintre anti-sioniştii de azi să se ruşineze realizănd că gândirea lor , indiferent de cum este ea re-ambalată, nu reprezintă decât o elaborare a minciunilor cu scop de genocid împărtăşite de Hitler, Goebbels, şi Himmler? Ar putea ei oare să abandoneze aceste vederi ?
