92% dintre cei ce au rǎspuns recent la un sondaj de opinie luat printre o mie de Egipteni în vârstǎ de peste 18 ani, au numit Israelul un stat inamic. În contrast o slabǎ proporţie de numai 2% vǎd Israelul ca pe “un prieten al Egiptului”.
Aceste sentimente ostile se exprimǎ în multe feluri , incluzând un cântec popular intitulat "Urǎsc Israelul," veninoasele caricaturi politice antisemite, bizare teorii conspirative, şi atacuri teroriste împotriva israelienilor aflaţi în vizitǎ. Cea mai importantǎ mişcare egipteanǎ pentru democraţie, Kifaya, a lansat recent o iniţiativǎ pentru colectarea unui milion de semnǎturi pe o petiţie care cere anluarea Tratatului de pace Egipt-Israel din Martie 1979.
De asemenea guvernul egiptean a permis transportul ilegal a mari cantitǎţi de arme in Gaza, pentru a fi folosite împotriva oraşelor israeliene de graniţǎ. Yuval Steinitz, un deputat israelian specialist în relaţiile Egipt-Israel, estimeazǎ cǎ 90% din explozivele primite de cǎtre PLO şi Hamas, provin din Egipt.
Cairo, poate sǎ nu aibǎ inamici aparenţi, dar împovǎratul stat egiptean cufundǎ resurse masive pentru înarmare. Dupǎ Serviciul de Cercetǎri al Congresului, ei au cumpǎrat armament din strǎinǎtate în valoare de $6,5 miliarde în 2001-04, mai mult decât oricare alt stat din Orientul Mijlociu. În contrast , guvernul israelian a cumpǎrat numai de $4,4 miliarde în aceiaşi perioadǎ iar Arabia Sauditǎ de $3.8 miliarde.
Egiptul s-a clasat ca cel de al treilea cel mai mare cumpǎrǎtor de arme dintre toate ţǎrile în curs de dezvoltare , urmând numai ţǎrilor cu populaţii gigant, cum sunt China şi India. El are a zecea cea mai numeroasǎ armatǎ activǎ din lume , depǎşind cu mult dublul celei israeliene.
Acest lung şi urât record de ostilitate existǎ în pofida tratatului de pace cu Israelul, lǎudat la acea vreme atât de cǎtre preşedintele egiptean Anwar El-Sadat cât şi de primul ministru al Israelului Menachem Begin , ca un “punct de cotiturǎ istoric.” Preşedintele American Jimmy Carter a sperat cǎ el va reprezenta începutul unei ere noi , unde “ violenţa nu va mai domina în Orientul Mijlociu”. Si eu m-am bucurat cu acelaşi entuziasm.
În retrospectivǎ, totuşi, vedem cǎ acest tratat a dus la un rǎu palpabil sub cel puţin douǎ aspecte. În primul rând a deschis arsenalul american şi a creat fonduri americane pentru cumpǎrarea celor mai avansate tipuri de armament. Ca rezultat, pentru prima oarǎ in conflictul arabo-israelian, o forţǎ armatǎ arabǎ s-ar putea sǎ fi atins paritatea cu oponentul ei Israelian.
În al doilea rând a învigorat anti-sionismul. Am trǎit aproape 3 ani în Egipt în anii 1970, înainte de dramaticǎ vizitǎ a lui Sadat la Ierusalim târziu în 1977, şi îmi amintesc de un interes destul de scǎzut pentru Israel la acea vreme. Israelul era blestemat în mai toate ştirile dar foarte rar fǎcea parte din conversaţie. Egiptenii erau foarte fericiţi sǎ-si delege propriul govern cu aceastǎ îndeletnicire. Numai dupǎ tratat, pe care mulţi dintre egipteni l-au vǎzut ca o trǎdare, au început ei înşişi sǎ se intereseze. Rezultatul a fost apariţia unui anti-sionism mai personal, mai intens şi mai amar.
Acelaşi tipar s-a repetat în Iordania, unde tratatul cu Israelul din 1994 a înǎcrit atitudinea popularǎ. În mai micǎ mǎsurǎ, acordurile cu palestinienii din 1993 şi chiar tratatul nereuşit cu Libanul din 1993 au determinat un rǎspuns similar. În toate aceste 4 cazuri, acordurile diplomatice au dus al creşterea ostilitǎţii faţǎ de Israel.
Apǎrǎtorii “procesului de pace” rǎspund cǎ, indifferent de atitudinea ostilǎ a Egiptului şi indifferent cǎt de voluminos le este arsenalul, tratatul s-a menţinut ; in realitate Cairo nu a dus un rǎzboi cu Israelul din 1979 încoace. Indiferent cât de rece, pacea a rǎmas pace.
La care eu rǎspund : dacǎ numai lipsa unui rǎzboi activ reprezintǎ pacea, atunci pacea a învins pentru decade la rand şi între Siria şi Israel, deşi ele se aflǎ în stare de rǎzboi.
Damascul nu are un tratat cu Ierusalimul dar nici armament modern American. Poate o semnǎturǎ veche pe o bucatǎ de hârtie sǎ balanseze tancurile egiptene de tip “Abrams”, jeturile de tip “F-16” şi helicopterele de atac “Apache” ?
Nu cred. În retrospectivǎ devine aparent cǎ multiplele preziceri false şi visǎtoare au adǎugat combustibil diplomaţiei arabo-israeliene.
- Odatǎ parafate , acordurile semnate de cǎtre lideri arabi ne-aleşi vor convinge masele sǎ renunţe la ambiţiile de a elimina Israelul.
- Aceste acorduri vor fi permanente, nu vor aluneca înapoi şi în nici un caz întinate cu duplicitate.
- Alte state arabe , inevitabil , vor urma acelaşi drum.
- Rǎzboiul poate fi încheiat prin negocieri mai curând decât prin renunţarea uneia dintre pǎrţi.
A venit timpul sǎ recunoastem în tratatul Egipt-Israel, portretizat de obicei ca un ornament glorios al diplomaţiei Arabo-Israeliene – nereuşita care a fost şi sǎ tragem învǎţǎturile ce se cuvin pentru a nu repeta greşelile lui.
