Altǎ data soldaţii, marinarii şi aviatorii determinau rezultatul rǎzboaielor ceeace nu mai este cazul. Astǎzi producǎtorii de televiziune, ziariştii, preoţii şi politicienii au rolul pivot în a decide cât de bine luptǎ vestul. Aceastǎ schimbare are implicaţii profunde.
Într-un conflict convenţional ca cel de-al doilea rǎzboi mondial, luptele aveau doua premize atât de simple încât ele treceau neobservate.
Prima : Forţele armate convenţionale se angajeazǎ într-o luptǎ totalǎ pentru victorie. Forţele de opoziţie poziţioneazǎ o armatǎ de soldaţi, flancuri de tancuri, flote marine si escadrile de avioane. Milioane de de tineri intrǎ în rǎzboi ca civili şi îndurǎ tot felul de privaţiuni. Strategia e importantǎ dar mǎrimea populaţiei combatanţilor , economia lor şi arsenalul de rǎzboi , conteazǎ chiar mai mult. Un observator poate cântǎri progresul rǎzboiului ţinând socotealǎ de factori obictivi, ca producţia de oţel, rezervele de petrol, construcţia de vapoare şi controlul teritoriului.
A doua premizǎ : De fiecare parte , populaţia sprijnǎ în mod loial conducerea sa naţionalǎ. Pentru mai multǎ siguranţǎ trǎdǎtorii şi disidenţii trebuie sǎ fie izgoniţi dar majoritatea îi sprijinǎ pe conducǎtori. Aceasta s-a vǎzut în mod special în Uniunea Sovieticǎ, unde dementele asasinǎri în masǎ de cǎtre Stalin nu a împiedicat populaţia sa se dedice în intregime pentru “Mama Rusie”
În vestul de azi ambele aspecte ale acestui model sunt defuncte.
Mai întâi, lupta pentru victorie împotriva unor forţe armate convenţionale, aproape a dispǎrut, înlocuitǎ fiind de încercǎrile mai indirecte ale operaţiunilor de guerilǎ, rǎscoale, intifade şi terorism. Acest nou model s-a aplicat împotriva francezilor în Algeria, a americanilor în Vietnam si a sovieticilor în Afganistan. În prezent el continuǎ în cazul israelienilor contra palestinienilor, a coaliţiei din Iraq şi in cazul rǎzboiului împotriva terorismului.
Aceastǎ schimbare înseamnǎ cǎ ceeace armata americanǎ numeste “ numǎrǎtoarea de fasole” – adicǎ numǎrǎtoarea soldaţilor şi a armamentului – este practic imaterialǎ azi, ca şi diagnosticul economic sau controlul teritoriului. Rǎzboaiele duse pe jumǎtate de mǎsurǎ aduc mai mult a operaţiuni ale poliţiei decǎt a incleştǎri rǎzboinice ca alta datǎ. Ca şi în lupta contra criminalitǎţii, partea care se bucurǎ de o putere vastǎ şi superioarǎ opereazǎ sub un nor dens de constrângeri, în timp ce partea mai slabǎ incalcǎ în mod liber orice lege şi tabu în goana fǎrǎ milǎ pentru putere.
În al doilea rand, solidaritatea şi consensul din trecut, s-a destrǎmat. Acest process se desfǎşoarǎ de aproape un secol deja (începând cu britanicii în timpul rǎzboiul Boer din 1899-1902). Dupǎ cum scriam în 2005: “Noţiunea de loialitate s-a schimbat fundamental. Tradiţional, o persoanǎ se presupune cǎ este credincioasǎ comunitǎţii sale natale. Un spaniol sau un suedez era loial monarhului sǎu, un francez- republicii sale, un American- constituţiei. Aceastǎ presupunere este azi nulǎ, fiind înlocuitǎ de o loialitate pentru o comunitate politicǎ – socialism, liberalism, conservatorism sau Islamism, pentru a numi doar câteva opţiuni. Legǎtirule geografice şi sociale conteazǎ mult mai puţin decât în trecut.”
Cu loialitǎţile de astǎzi, rǎzboaiele sunt decise mai mult în paginile editorialelor decât pe campul de luptǎ. Argumentele bune, elocvenţa retoricǎ, subtilitatea în a manevra media şi numerele din sondajele de opinie, conteazǎ mai mult decât cucerirea unei coline sau traversarea unui râu. Solidaritatea, morala, loialitatea şi înţelegerea sunt astǎzi noul oţel, cauciuc, petrol şi muniţie. Cei ce conduc opinia publicǎ reprezintǎ noile steaguri şi noii ofiţeri. De aceea dupǎ cum scriam în August, guvernele vestice “trebuie sǎ considere relaţiile publice ca parte din strategia lor”.
Chiar şi într-un caz ca cel al regimului Iranian achiziţionând arme atomice, opinia publicǎ vesticǎ este cheia şi nu arsenalul. Dacǎ ar fi uniţi, europenii şi americanii i-ar descuraja pe iranieni sa continue cu armele nucleare. Ne-uniţi, iranienii vor fi încurajaţi sǎ plonjeze înainte.
Ceeace Carl von Clausewitz a numit "centrul de gravitate" al rǎzboiului s-a mutat de la forţa armelor, la inimile şi minţile cetǎţenilor. Oare iranienii acceptǎ consecinţele armelor nucleare ? Oare irakienii considerǎ trupele coaliţiei ca pe nişte eliberatori ? Oare palestinienii îşi sacificǎ de bunǎ voie vieţile în atacurile sinucigaşe cu bombe ? Oare europenii şi canadienii doresc cu adevǎrat o forţǎ militarǎ credibilǎ ? Oare americanii vǎd în Islamism un pericol de moarte ?
Strategii non-vestici recunosc primordialitatea politicii şi se focalizeazǎ asupra ei. Un lanţ triumfǎtor – Algeria în 1962, Vietnamul în 1975 şi Afganistanul în 1989 – toate au contat pe eroziunea convingerilor politice. Numǎrul doi din Al-Qaeda , Ayman al-Zawahiri, a expus aceastǎ idee într-o scrisoare, în Iulie 2005, observând cǎ peste jumǎtate din bǎtǎlia islamistǎ “ are loc pe fronturile mediei”.
Vestul are norocul sǎ domine în arenele militare şi economice dar aceasta nu mai este de ajuns. Lafel ca şi inamicii sǎi, vestul are nevoie sǎ dea atenţia cuvenitǎ relaţiilor publice în cadrul rǎzboiului.
