Recenta epidemie de atacuri cu profil ridicat de către Musulmani, în numele Islamului – în Canada, Israel, Australia, Pakistan si Franţa – pune o întrebare clară: Cum judecă făptaşii Islamişti, că ucigând un soldat de gardă, călcând cu maşina trecători pe stradă, asasinând călători ne-Musulmani într-un autobuz, luând ostateci consumatorii într-o cafenea sau masacrând tineri soldaţi şi caricaturişti, îi va ajuta să-şi atingă scopul de a aplica legea Islamică şi construirea unui califat?
Logic, violenţa lor ajută numai dacă îi terorizează pe inamicii lor şi-i convinge să se plece visurilor Islamiste; intimidarea, în cele din urmă, este esenţa terorismului.Uneori terorismul Islamist îşi atinge obiectivul. De exemplu, ca să nu aibă necazuri, un număr de artişti s-au auto cenzurat în privinţa Islamului; şi ineptul răspuns al guvernului la bombardarea trenurilor din Madrid în 2004 a ajutat partidul de opoziţie să câştige alegerile, urmat fiind de retragerea forţelor spaniole din Irak.
Ca regulă însă, terorismul duce la mânie şi ostilitate şi nu la intimidare.In loc de subjugarea populaţiei, ridică conştinţiozitatea şi provoacă ura pentru cauza Islamistă printre Musulmani şi ne-Musulmani, în mod egal.In loc să avanseze cauza Islamistă, actele de violenţă cu profil ridicat, o lovesc. Câteva exemple mai importante:
- 9/11 a dislocat Islamismul din umbra unde a înflorit, stimulând un "război contra terorii" condus de America precum şi o largă creştere în sentimentul anti-Islamic;
- Masacrul la o şcoală de copii în Beslan din 2004 a otrăvit atitudinea Ruşilor către Musulmani şi l-a ajutat pe Vladimir Putin să-şi consolideze puterea;
- Atacul cu bombe de la Maratonul din Boston în 2013 a închis temporar o largă arie metropolitană, dezvăluind la prima mână în faţa a milioane de oameni gustul opresiunii Islamiste.
- Uciderea de miercuri a 12 oameni la Paris a creat o dispoziţie naţională de frondă care i-a pus pe Islamişti într-o poziţie defensivă ca niciodata în trecut. Dacă primele ore anticipează viitoare schimbări, o importantă parte a electoratului Francez va cere măsuri efective împotriva Islamului radical.
 Coperta revistei"Charlie Hebdo" tare i-a enervat cel mai mult pe Islamişti. |
In mod ironic, actele de teroare obscure nu au acelaşi efect contra-productiv. Privind la unul dintre multiplele exemple, pe când Frăţia Musulmană Egiptenă a tăiat capetele a doi Creştini Copţi în New Jersey, în 2013, puţini au dat atenţie şi puţină mânie a urmat. Din cauza unei minime înclinaţii în rândurile poliţiei, politicienilor, presei şi a profesorilor universitari, majoritatea atacurilor jihadiste de asemenea natură tind a nu fi publicate, prevenind astfel creşterea sentimentelor anti-Islamice.(Din păcate cei ce au datoria să protejeze, de prea multe ori ascund adevărul.)
Dacă violenţa cu profil ridicat este contra-productivă, dece Islamişti persistă într-o comportare auto-distructivă ? Din mânie şi datorită unei dispoziţii spre violenţă.
 Yusuf Ibrahim a tăiat capetele a doi creştini Egipteni în New Jersey – şi aproape nimeni n-a băgat de seamă. |
Mânie: Islamiştii, în special cei mai extremişti dintre ei, sunt plini de amărăciune, ură , resentimente şi invidie. Ei celebrează o perioadă din evul mediu când Musulmanii erau cei mai bogaţi, mai avansaţi şi mai puternici, şi interpretează declinul Musulman ca pe un rezultat al duplicităţii şi trădării Vestice. Numai lovind cu Puritanism în aceşti vicleni cruciaţi şi sionişti pot Musulmanii să-şi recâştige locul ce li se cuvine, de onoare şi putere. Arătând mânia, devine un scop în sine ducând la miopie, o inabilitate de a plănui în absenţa unei gândiri strategice si a unei grandomanii pulsante.
O dispoziţie spre violenţă: Debordând în sensul lor de cunoştinţă directă a voinţei lui Dumnezeu, Islamiştii preferă violenţa. Pentru a-l face pe inamic a se pleca de frică şi pentru a-l termina în cele din urmă, este visul Islamist, îndeplinirea a unei voinţe intens bolnave, un triumph al supriorităţii Islamice asupra altor religii şi asupra acelor Musulmani cărora le lipseşte focul credinţei. Sinuciderea cu bombe, tăiatul capetelor, asasinatele în gang şi alte acte de a arunca vina pe altul, reprezintă o adâncă sete de răzbunare.
Pe termen lung, deci, aceste acte de violenţă provoacă un imens prejudiciu cauzei Islamiste. Privind la victimele acestor violenţe – cam 10.000 de morţi, 2.800 atacuri numai în 2013-ei n-au murit degeaba dar ş-au sacrificat involuntar vieţile într-un teribil război al pasiunilor altora. Asasinate cu ţintă, cum ar fi cele contra caricaturiştilor francezi, au un enorm impact în opinia publică.
In rezumat, auto indulgenţa şi ineptitudinea strategică sunt caracteristicile campaniei Islamiste. Catastrofa programului Islamic este egalat numai de inteptitudinea tacticii sale. Astfel, concluzia care se trage este că soarta lor va fi pecetluită în acelaşi stoc de praf unde poate fi găsit fascismul şi comunismul. Lafel ca celelate două forme de totalitarism, acesta promite distrugeri terbile şi multe morţi înainte de prăbuşirea finală. Războiul va fi lung şi dureros dar în cele din urmă, forţele civilizaţiei vor învinge barbarismul.
Recentul marş terorist în numele Islamului, ar putea să pară că ajută cauza Islamistă. De fapt, însă el aduce această agendă mai aproape de meritatul ei colaps
