Încă acum 12 ani Turcia era considerată pe drept cuvânt un aliat exemplar în cadrul NATO, un model de stat musulman pro-occidental şi o punte între Europa şi Orientul Mijlociu. Alianţa militara cu Pentagonul prevedea o serie de relaţii economice şi culturale cu Statele Unite. Pentru noi, cei care tratăm problematica Orientului Mijlociu, timpul petrecut la Istambul, Ankara sau alte oraşe din Turcia, ne părea ca o oaza de prospeţime aflată intr-o regiune în fierbere.
Dar dintr-o dată, în urma vestitelor alegeri din 2002, ţara şi-a schimbat complet orientarea. Printr-un proces la început lent, dar care s-a accelerat la mijlocul anului 2011, guvernul a început să-şi încalce propriile sale legi, a devenit autocrat şi s-a aliat cu duşmanii Statelor Unite. Chiar şi cei mai indulgenţi au recunoscut aceasta schimbare de atitudine. Daca în 2012 Barack Obama vedea în Recep Tayyip Erdoğan pe unul din cei 5 cei mai buni prieteni străini, dar şi-a schimbat complet atitudinea după alegerea acestuia ca preşedinte, trimiţând la ceremonia de investitură a lui Erdoğan un simplu însărcinat cu afaceri, ceea ce constituie un afront public.
Căror fapte se datorează această schimbare? De ce a luat-o Turcia pe drum greşit?
Antecedente istorice
Pentru a înţelege surprinzătoarea situaţie actuala, trebuie să ne referim la perioada Imperiului Otoman. Întemeiat în 1299, acesta a stăpânit o parte importantă a Europei (mai ales regiunea Balcanică – care în limba turcă înseamnă munte), fiind singura entitate politică musulmană în stare sa rivalizeze cu Europa într-un moment în care creştinii occidentali deveneau treptat poporul cel mai bogat şi puternic al planetei. Pe măsură ce, cu scurgerea timpului, Imperiul Otoman decade în comparaţie cu alte puteri europene, situaţia sa devine o preocupare majoră pentru ţările europene şi a început să fie considerat ca o pradă ("bolnavul Europei").
Din punctul de vedere otoman, preocuparea constantă – şi insolubilă – era de a şti ce era bun de preluat de la europeni şi ce nu. În general, inovaţiile militare şi medicale erau cele mai uşor de acceptat. În alte domenii s-au arătat mai ezitanţi. Astfel, evreii din Imperiul Otoman au tipărit prima lor carte în 1493 [apariţia tiparului î n Europa - circa 1440], otomanii au aşteptat secole de-a rândul şi i-au imitat abia în 1729. Cu alte cuvinte, adoptarea civilizaţiei europene a fost lentă, dificila şi sporadică.
Acesta este contextul în care survine înfrângerea otomană în Primul război mondial, urmată de cucerirea puterii de către Mustafa Kemal. Acesta, general priceput şi cu multe victorii, pune capăt Imperiului şi proclamă Republica Turcă, cu o suprafaţă mult redusă faţă de cea a Imperiului şi limitată în special la populaţiile turcofone. În primii cincisprezece anii ai acestei republici (1923-1938), ţara a fost dominată de Mustafa Kemal general care şi-a luat numele de Atatürk. Partizan al occidentalizării şi critic acerb al Islamului, acesta a adus schimbări radicale care fac din Turcia o ţară diferită de celelalte ţări din Orientul Mijlociu, caracterizata prin laicitate, legi asemănătoare celor din Europ, alfabet latin şi introducerea numelui de familie.
În anumite privinţe, Atatürk şi-a devansat mult compatrioţii, în particular prin aceea că a propus instalarea băncilor în moschei [în locul covoraşelor] şi înlocuirea limbii arabe cu limba turcă în chemarea la rugăciune. Aproape imediat după moartea lui în 1938, politica de laicizare începe să decadă. Dar armata turcă, având rolul de forţă politică supremă şi de păstrătoare a moştenirii lui Atatürk, limiteaza măsurile anti-laice. Primele masuri serioase încep cu instaurarea democraţiei în anii 50.
Totuşi, armata nefiind o forţa propice creativităţii şi progresului intelectual, principiile lui Atatürk, repetate cu insistenţă timp de decenii, devin formule goale. În timp ce dezacordurile se înmulţesc, partidele care îi conservau viziunea anilor 1920, au stagnat şi s-au degenerat, devenind corupte şi avide de putere. În anii1990, guvernele care se succed în ritm rapid îşi înstrăinează o parte importantă din populaţie.
Succesul AKP-ului
Profitând de această situaţie, Erdoğan creează în 2001 Partidul Dezvoltării şi Justiţiei (AKP) împreună cu Abdullah Gul, care este şi el un politician islamist. Promiţând o bună guvernanţă şi o creştere economică bazată pe valorile tradiţionale, partidul are un mare succes în prima sa campanie electorală din noiembrie 2002, obţinând mai mult de 1/3 din voturi. Din cauza refuzului şefilor partidelor din vechea gardă de a coopera între ele, Partidul Republican al Poporului (CHP) a fost singurul care a obţinut peste 10% din voturi, pragul necesar reprezentării în parlament.
Aproape jumătate din voturi fiind astfel pierdute, AKP cu procentajul sau de doar 34% de voturi a obţinut 66% din locurile din parlament, transformând o majoritate confortabila intr-o victorie zdrobitoare . La alegerile următoare, din 2007 şi 2011, partidele din opoziţie având grijă sa nu-şi disperseze voturile, AKP a obţinut un rezultat paradoxal: cu toate că procentul de voturi în favoarea sa a crescut de la 46% la 50%, a pierdut locuri în parlament, scăzând de la 62% la 59%.
Erdoğan a încercat mai întâi să se controleze : s-a concentrat asupra creşterii economice şi a soluţionat chestiunile problemtice ale agendei politice turceşti, cum ar fi problema cipriotă, adeziunea la Uniunea Europeana şi vechiul refuz de a-i recunoaşte pe kurzi ca nefiind turci. În continuare, va cumula succese: o creştere economica comparabilă cu cea a Chinei, se impune ca mediator pe scena politica din Orientul Mijlociu (de exemplu intre Ierusalim şi Damasc) şi ca islamist favorit al occidentului. Făcând aceasta, părea că rezolvă antagonismul vechi de secole între Islam şi occident, realizând o sinteză reuşită în aparenţă.
Cu toarte acestea, obiectivul de lungă durată al AKP-ului a fost supunerea armatei, condiţie necesară pentru realizarea obiectivului său ultim, şi anume răsturnarea revoluţiei lui Atatürk şi revenirea Turciei la un regim intern şi un statut internaţional de tip otoman Acest obiectiv a fost atins cu i surprinzătoare uşurinţă. Din motive care rămân obscure, conducătorii forţelor armate au răbdat fără să clintească acuzaţiile de complot, arestări de ofiţeri şi în final concedierea Statului major. Această dramă anunţată nu a generat practic niciun protes.
După ce a obţinut capitularea armatei, Erdoğan s-a îndreptat contra rivalilor săi din interior, în special contra vechiului său rivalul, islamistul Fethullah Gülen, şeful unei mişcări naţionale de masă având reţele în instituţuule publice cheie. Extravaganţa populistă a lui Erdoğan a fost bine recepţionată de electoratul său: turcii se simţeau oprimaţi de atatürkism. Galvanizat de acest succes, Erdoğan a apărut în toată splendoarea sa megalomană în iunie 2013 în timpul manifestaţiilor din parcul Gezi din Istanbul : dezlănţuindu-se contra concetăţenilor săi pe care i-a împroşcat cu injurii, a dat în judecată un grup de fani de fotbal pentru tentativă de răsturnare a guvernului.
În decembrie 2013, scoaterea la iveală a dovezilor privind corupţia în interiorul partidului AKP a dus nu la ceva mai multă moderaţie din partea lui Erdoğan, ci la arestarea ofiţerilor de poliţie care erau la originea acestor revelaţii. Acest comportament agresiv s-a extins asupra opozanţilor din mass-media, din parlament şi chiar din magistratură. Diabolizându-i pe detractori, Erdoğan a provocat satisfacţia adepţilor săi şi a câştigat una după alta toate alegerile, amplificându-şi puterea personală, asemănător lui Hugo Chavez.
Politica externă
Relaţiile internaţionale ale Turciei au cunoscut o evoluţie identică: la început câteva obiective modeste, care au devenit cu timpul din ce în ce mai ambiţioase şi ostile. Linia "zero probleme cu vecinii", definită de consilierul său principal de politică externă, Ahmet Davutoğlu, a început să-şi aducă roadele: vacanţe comune cu tiranul din Damasc, sprijinirea mollahilor din Teheran în încercarea acestora de a evita sancţiunile, relaţii reciproc avantajoase – însă doar călduţe – cu Israelul. Chiar şi inamicii dintotdeauna, cum ar fi Grecia şi Armenia au profitat de ovensiva sa împăcuitoristă. Dat fiind că marile puteri privilegiază bunele relaţii, proiectul neo-otoman al AKP-ului (care constă în restabilirea primatului Turciei în fostele sale colonii) părea să fie la îndemână.
