Ankara la război

Dece acţionează guvernul Turc atât de agresiv împotriva regimului Assad din Siria ?

Poate că Primul Ministru Recep Tayyip Erdoğan speră că trimiterea de obuze de artilerie spre Siria va ajuta să aducă la putere un govern satelit la Damasc.Poate el speră ca trimiterea de avioane Turceşti în spaţiul aerian Sirian sau forţând la pământ un avion civil Sirian în zbor spre Rusia, îl va ridica în ochii Vestului şi ca urmare va antrena NATO-ul în joc. Adică, se presupune că aceasta ar fi o mare diversiune izvorâtă într-o iminentă criză economică cauzată de împrumuturi pe scară largă.

Erdoğan şi Assad în timpuri mai bune.

Acţiunile lui Erdoğan se potrivesc unui context datând acum jumătate de secol.Ankara a fost alături de Washington ca membru NATO, chiar dacă Damascul a servit Moscovei drept Cuba din Orientul Mijlociu, un credincios stat-client. Relaţiile proaste Turco-Siriene au avut de asemenea surse locale, incluzând o dispută de frontieră, dezacord asupra resurselor de apă şi sprijinul Sirian pentru PKK un grup terorist Kurd. Cele două ţări au ajuns aproape la război în 1998, când capitularea la timp a guvernului Assad a evitat conflictul armat.

O nouă eră a început în Noiembrie 2002 pe când partidul AKP al lui Erdoğan, un partid Islamist deştept care evită terorismul şi lozincile despre califatul global, a înlocuit partidele de centru dreapta şi centru stânga care au dominat îndelung la Ankara. Guvernând cu competenţă şi cu atenţie asupra unei creşteri economice fără precedent, fracţiunea AKP din electorat a crescut de la o treime în 2002, la jumate în 2011. S-a angajat în obţinerea presupusului deziderat al lui Erdoğan, de a desfiinţa revoluţia lui Atatürk şi de a aduce legea Shari'a în Turcia.

Simţindu-se tare, AKP-ul a abandonat umbrela protectoare a Washingtonului şi a iniţiat un curs neo-Otoman, cu scopul de a deveni o putere regională ca în vremurile de demult. Privitor la Siria, aceasta a însemnat sfârşitul decadelor de ostilitate şi obţinerea de influenţă prin comerţ de calitate şi altfel de relaţii, simbolizate prin exerciţii militare comune, Erdoğan şi Bashar al-Assad au făcut vacanţe împreună şi au iniţiat o întrunire a miniştrilor lor, la care în realitate, s-a ridicat bariera care obstrucţiona graniţa lor comună.

Miniştrii din guvernele Turc şi Sirian s-au întâlnit în 2009 la una dintre frontiere, unde au eliminat în mod simbolic linia despărţitoare dintre ţările lor.

Incepând din Ianuarie 2011 aceste planuri au început să se destrame pe măsură ce poporul Sirian s-a trezit după 40 de ani de despotism al lui Assad, începând să se agite, la început non-violent si mai târziu, cu violenţă, pentru răsturnarea tiranului lor. Iniţial Erdoğan i-a oferit lui Assad sfaturi politice constructive, pe care acesta le-a refuzat în favoarea unei represiuni violente.Drept răspuns, Sunni Erdoğan l-a denunţat în mod emotiv pe Alawi Assad şi a început să ajute forţele rebele, în majoritate Sunni. Pe măsură ce conflictul a debvenit mai crud, sectar şi Islamist, devenind în mod efectiv un război civil Sunni-Alawi, cu 30.000 de morţi, mult mai mulţi răniţi şi chiar mai mulţi strămutaţi. Refugiul şi ajutorul Turc au devenit indispensabile pentru rebeli.

Ceeace a părut la început o lovitură de maestru s-a transformat într-o primă greşală majoră pentru Erdoğan. Aiuritele teorii conspirative pe care le-a folosit pentru a aresta şi sechestra conducerea militară, l-a lăsat cu o forţă militară mai puţin efectivă.Ne bineveniţii refugiaţi Sirieni au aglomerat oraşele de frontieră Turceşti şi dincolo de ele. Turcii se opun în mare majoritate politicii de război vis-à-vis de Siria, cu o opoziţie specială venind de la 'Alevis, o comunitate religioasă care reprezintă cam 15-20% din populaţia Turciei, diferită de Alawis din Siria dar împărtăşind cu ei tradiţiile Shiite.Assad s-a răzbunat re-vitalizând sprijinul pentru PKK, a căror violenţă în creştere crează probleme domestice majore pentru Erdoğan. Desigur Kurzii care şi-au pierdut şansele pe când Orientul Mijlociu a fost re-croit după Primul Război Mondial - ar putea să fie principalii învingători după aceste ostilităţi; pentru prima dată, contururile unui stat Kurd cu elemente Turce, Siriene, Irakiene şi chiar Iraniene, pot fi imaginate.

Damascul are încă o mare putere drept patron în Moscova, unde guvernul lui Vladimir Putin oferă asistenţa sa, prin armament şi veto-uri la ONU. In plus, Assad beneficiază de largul şi brutalul ajutor Iranian, care continuă în pofida adâncilor probleme economice aflate în faţa regimului mullahilor. In contrast, Ankara poate aparţine încă în mod formal de NATO şi se poate bucura de privilegiile teoretice ale faimosului Articol 5, care promite că un atac militar împotriva unei ţări membre va duce la "acţiuni necesare, încluzând uzul forţelor armate,"însă mai marii NATO nu arată nici o intenţie în a interveni în Siria.

Vitaly Churkin, ambasadorul Rus, aplicând dreptul său de veto asupra unui proiect de rezoluţie la Consiliul de Securitate ONU.

O decadă de succese i s-a urcat la cap lui Erdoğan, tentându-l într-o nefericită aventură Siriană ce ar putea să-i dăuneze în popularitate.El mai are timp să înveţe din greşelile sale şi să dea înapoi însă padişahul de la Ankara îşi dublează eforturile în jihadul său contra regimului lui Assad, luptând din greu pentru căderea acestuia şi salvarea proprie.

Pentru a răspunde întrebării mele iniţiale: belicositatea Turcă rezultă în primul rând din ambiţiile şi ego-ul unui om. Statele vestice trebuie să stea total în afară şi să-l lase pe acesta să-si detoneze singur petarda.