Sfârşitul oficial al războiului SUA în Irak în Decembrie 15 îmbunătăţeşte poziţia Iranului ca factor major şi imprevizibil în alegerile prezidenţiale din SUA din 2012.
Întâi o privire în trecut: Molahii din Iran au mai avut posibilitatea de a afecta politica Americană, în 1980. Ocuparea Ambasadei SUA din Teheran pentru 444 zile a hăituit campania preşedintelui Jimmy Carter pentru realegere şi - datorită fenomenelor de genul panglicilor galbene, a "strategiilor de tip Rose Garden", o operaţiune de salvare eşuată, ca şi programul ABC de TV, America Ostatică - au contribuit la înfrângerea lui. Ayatollah Khomeini a respins speranţele lui Carter pentru o"surpriza în Octombrie" prin eliberarea ostaticilor şi a răsucit pentru ultima dată cuţitul în rană, eliberându-i pe aceştia exact în clipa când Ronald Reagan depunea jurământul prezidenţial.
 Preşedintele Jimmy Carter şi Barak Obama ar avea în comun o provocare Iraniană în încercarea lor de a fi realeşi. |
Cine a pierdut Irakul ? Deşi Administraţia George W.Bush a semnat acordul privitor la statului de forţe cu guvernul Irakian, care prevede că "Toate Forţele Statelor Unite se vor retrage de pe întregul teritoriu Irakian nu mai târziu de 31 decembrie 2011," decizia lui Obama împotriva menţinereii unor forţe reziduale în Irak, a făcut din retragerea trupelor, propria lui decizie şi propria lui responsabilitate. Acest lucru îl pune în pericol: dacă lucrurile merg prost în Irak în 2012, asupra lui şi nu asupra lui Bush, va cădea vina. Supremul lider al Iranului, Ali Khamene'i, cu alte cuvinte, poaet face mizerabilă viaţa lui Obama.
Khamene'i are mai multe opţiuni: El poate exercita un control mai mare asupra acelor mulţi lideri Irakieni şiiţi, care sunt Islamişti cu vederi pro-Iraniane, dintre care unii chiar au trăit în exil în Iran; de exemplu, prim-ministrul, Nouri al-Maliki se potriveşte acestui model. Iranienii pot influenţa de asemenea politica Irakiană, prin intermediul serviciilor de informaţii ale ţării, în care au pătruns deja în mod substanţial. Sau, ei pot muta oricând trupele Iraniene în Irak, acele zeci de mii de trupe americane în prezent plecate fiind de la frontiera de est a Irakului, şi se pot angaja după bunul lor plac în fel de fel de activităţi dăunătoare. În final, ei pot sprijini proxy-uri cum ar fi Muqtada al-Sadr sau pot plasa agenţi terorişti.
În 1980, Iranienii au manipulat procesul politic American, cu ostatici; în 2012, Irakul le este jucărie preferată. În cazul în care conducătorii Iranului decid să creeze probleme înainte de 6 Noiembrie, candidatul republican va da vina pe Obama pentru "pierderea Irak-ului." Având în vedere îndelungata opoziţie a lui Obama cu privire la război, această acuzare va ustura.
(Alternativ, Iranienii se pot ambala ţinându-se de cuvânt în ameninţarea cu închiderea Strâmtorii Hormuz, punând astfel în pericol 17% din petrolul mondial, care circulă aceste căi navigabile, creând astfel o instabilitate economică globală.)
 Ayatollahii Khomeini şi Khamene'i şi posibilitatea ambilor de a afecta alegerile Prezidenţiale Americane. |
Bombardarea instalaţiior nucleare Iraniene? Aproape doi ani în urmă, pe când Obama mai avea o pluralitate populară pe muchie în rândul Americanilor de 3 la sută, am sugerat că o lovitură Americană asupra instalaţiilor nucleare Iraniene, "ar fi aruncat în gaura memoriei ineficientul său prim an la putere" şi ar fi întors politica sa domestică spre beneficiul său. Cu o singură acţiune, el ar fi putut proteja atât Statele Unite de un inamic periculos şi da un nou curs alegerilor. "Ar fi trimis pe bară îngrijirea medicală, i-ar fi silit pe republicani să coopereze cu democratii, pe netroots să ţipe, pe independenti să reconsidere, şi pe conservatori să leşine."
Pe măsură ce popularitatea lui Obama s-a scufundat la -4.4 la sută, iar alegerile se arată la mai puţin de un an distanţă, stimulentul în a bombarda Iranul a crescut substanţial, un punct de vedere discutat în public de către o serie de figuri colorate, atât Americane (Sarah Palin, Pat Buchanan, Dick Cheney Ron Paul, Elliott Abrams, George Friedman, David Broder, Donald Trump), cât şi străine (Mahmoud Ahmadinejad, Fidel Castro). Ingrijirea sănătăţii, reducerea şomajului, ofertele de reducere a datoriei, oferă o slabă consolare preşedintelui, stânga este dezamăgită, iar votul independent este la îndemâna oricui.Ciocnirile curente asupra sancţiunilor şi a dronurilor ar putea distrage atenţia mai mult; un atac asupra instalaţiilor Iraniene va avea probabil loc în prima jumătate a anului 2012, ca să nu se înfăţişa prea evident în apropierea alegerilor din SUA.
În concluzie: Khamene'i şi Obama îşi pot face probleme unul altuia. Într-un asemnena caz, Iranul şi Irakul ar juca roluri exagerate în lupta pentru preşedenţie, continuând rolul lor unic de treizeci de ani, de copii de gudron în politica Americană.
