Evaluându-l pe Qaddafi

La 1 Septembrie , Mu'ammar al-Qadhdhafi (adevărata ortografie a numelui său) ar fi fost conducătorul Libiei pentru exact 42 de ani, fâcându-l astfel şeful de stat care a stat cel mai mult în această funcţie. Acum când el părăseşte scena, deplorabilul său regim merită o evaluare.

In momentul preluării puterii, Qaddafi era una dintre cele mai prezentabilie figuri publice.

Qaddafi a preluat puterea la vârsta de 27 de ani, pe timpul ultimilor zile ale lui Gamal Abdel Nasser, imensul influent lider pan-Arab al Egiptului, văzându-se pe sine însuşi drept acolitul acestuia, cu ambiţii înca mai mari însă: pe când Nasser visa la o singură naţiune Arabă, întinzându-se de la Atlantic până la Golful Persic, acesta slujind el însuşi drept capăt, Qaddafi a văzut unitatea Arabă ca pe un prim pas spre unitatea Musulmană. Cu toate ca Qaddafi nu a reuşit nici un fel de unitate iar Teoria sa denumită "A Treia Teorie Internaţională", descrisă în detaliu în Cartea Verde din 1975, s-a dovedit un total eşec, el a avut totuşi un impact iniţial remarcabil în două secvenţe.

Prima a fost rolul cheie jucat în creşterea preţului energiei, care a început în 1972 şi continuă până în ziua de azi. Angajând companiile petrolifere internaţionale în privinţa controlul asupra producţiei şi preţului petrolului, el a început transferul de putere de la cabinetele de conducere din Vest, spre palatele din Oriental Mijlociu. In mod specific, riscul luat şi realizat cu succes de către Qaddafi a ajutat la creşterea de 4 ori a preţului petrolului în anii 1973-74

In al doilea rând, Qaddafi a pornit ceeace era cunoscut pe atunci drept o revitalizare Islamică. Intr-o vreme când nimeni altcineva nu era gata s-o facă, el a avansat cu mândrie şi în mod provocator cauzele Islamice, aplicând aspecte ale legii Islamice, chemând Musulamnii din toată lumea să facă lafel şi ajutând orice Musulmani în conflictul cu non-Musulmanii.

Lunga domnie a lui Qaddafi poate fi împărţită în 4 ere. Prima şi cea mai semnificativă, 1969-86, a constat într-o activitate frenetică din parte sa, amestecându-se în probleme şi conflicte din Irlanda de Nord până în sudul Filipinelor. O listă mai puţin completă ar include posibilitatea deraierii campaniei de re-alegere a lui Jimmy Carter în 1980, prin efectuarea de plăţi către fratele acestuia Billy; declararea unei uniuni politice cu Siria; ajutorarea militară a Iranului contra Irakului; ameninţarea Maltei în privinţa exploatării petrolului în ape contestate; şperţuind guvernul Cipriot întru acceptarea unui transmiţător radio Libian; trimiţând trupe în sudul Chadului pentru a controla ţara şi a-i impune o uniune politică; şi ajutorarea unui grup Musulman în Nigeria, a cărui violenţă a lăsat peste 100 de morţi.

Simbolic pentru decăderea regimului său, Qaddafi a devenit în cele din urmă una dintre cele mai dezgustătoare figuri publice.

Insă aceste eforturi n-au dus nicăieri. După cum am scris în evaluarea din 1981, "Nici una dintre încercările de coup d'état ale lui Qaddafi n-a răsturnat vreun guvern, nici una dintre forţele sale rebele n-a avut succes, nici un fel de separatişti n-au înfiinţat vreun stat, nici o campanie teroristă n-a distrus hotărârea vreunui popor, nici un plan pentru vreo uniune n-a reuşit si nici o ţară, în afara Libiei, nu urmează cea de a "treia teorie". Qaddafi a împânzit lumea cu amărăciune şi distrugeri fără să realizeze nici unul din scopurile sale. O mai mare gratuitate e greu de imaginat."

Prima eră s-a sfârşit cu bombardamentul American din 1986 ca retaliere pentru bombardarea unei discoteci din Berlin, ceeace se pare că a afectat psihologia lui Qaddafi. Aventurismul său turbat, s-a redus considerabil, acompaniat de o întoarcere spre Africa şi o ambiţie de a construi arme de distrugere în masă.Pe măsură ce prezenţa sa pe scena mondială s-a boţit, el a fost categorisit drept nebun.

A treia eră a început în 2002, când un "cuminţit" Qaddafi a plătit despăgubiri pentru rolul Libiei în doborârea avionului Pan Am din 1988 şi renunţat la armele de distrugere în masă. Deşi părţile fundamentale ale regimului său au rămas intacte, el a devenit persona grata în ţările Vestice, iar primul ministru Britanic, şi un secretar de stat American i-au făcut chiar vizite de curtoazie în Libia.

A patra şi cea din urmă eră a început mai devreme anul acesta, cu rebeliunea din Benghazi, pe când retrăgându-se, Qaddafi a apelat la brutalitatea explicită a regimului său de mai de mult, aruncând la o parte imaginea construită cu grije a cuiva care mai nou, a început să acorde atenţie aşteptărilor internaţionale. Cu regimul său în balanţă, viciile şi delirul său au preluat centrul scenei iar rezultatele au fost dezastruase, cu un mare număr de Libieni respingându-l pe el, pe familia lui, regimul şi moştenirea sa publică.

După decade de represiune şi înşelăciunie, Libienii se află acum în faţa unor încercări de a abandona această moştenire urâtă. Ei trebuie să lupte pentru a se elibera de paranoie, depravare şi deformare. După cum rezumă problema Andrew Solomon de la New Yorker Libienii " se pot vindeca de pe urma jafului şi brutalităţii lui Qaddafi însă falsitatea vieţii din Marea Jamahiriya Socialistă a poporului Libian Arab, va lua multă vreme până la dispariţie."

Intr-adevăr, aşa este.