Violenţa cu care au rǎspuns musulmanii la comentariile Papei sunt conforme unui model ce s-a realizat şi accelerat din 1989 încoace. De şase ori de atunci, vestici au spus câte ceva care a provocat ameninţǎri cu moartea şi violenţǎ în lumea musulmanǎ. O privire a lor în ansamblu ne oferǎ detalii folositoare.
-
1989 – romanul lui Salman Rushdie, The Satanic Verses l-a fǎcut pe Ayatollah Khomeini sǎ emitǎ un edict de moarte împotriva lui şi a editorilor lui, pe motivul: “cartea este împotriva Islamului, a Profetului şi a Coranului”. Rǎzmeriţele ce au urmat au provocat moartea a 20 de persoane, în special în India.
-
1997 – Curtea Supremǎ a SUA refuzǎ sǎ mute o frescǎ datând din 1930 înfǎţişându-l pe Muhammad ca Impǎrţitor al dreptǎţii, frescǎ care decora un perete din încǎperea principalǎ a curţii ; Consiliul pentru relatiile Americano-Islamice creazǎ o problemǎ din asta ducând la alte rǎzmeriţe precum şi la alte 10 morţi în India.
-
2002 – Liderul evanghelic american Jerry Falwell îl numeste pe Muhammad "terorist," ceeace duce la incendieri de biserici precum şi la cel puţin 10 morţi în India.
-
2005 – Un articol incorect în Newsweek, care susţine cǎ interogatori americani la Guantánamo Bay, "într-o încercare de a-i agasa pe suspecţi, au tras apa la toaletǎ peste un volum din Coran," este trâmbiţat de cǎtre faimosul greiere pakistanez, Imran Khan, şi determinǎ proteste în lumea Musulmanǎ, care duc la cel puţin 15 morţi.
-
Februarie 2006 – Ziarul danez Jyllands-Posten publicǎ 12 caricaturi ale lui Muhammad, provocând un imam palestinian arab din Copenhaga, Ahmed Abdel Rahman Abu Laban, sǎ mobilizeze opinia musulmanǎ împotriva guvernului danez. El reuşeşte atât de bine încât duce la moartea a sute de oameni, majoritatea în Nigeria.
-
Septembrie 2006 – Papa Benedict XVI coteazǎ vederile unui împǎrat Byzantin precum cǎ ceece este nou în Islam este “rǎu şi inuman”, provocând aruncarea de bombe incendiare asupra unor biserici şi asasinarea a catorva creştini.
Aceste şase runde demonstreazǎ aproape o dublare în frecvenţǎ : 8 ani între prima şi cea de a doua rundǎ apoi 5, apoi 3, 1 şi ½.
In primul exemplu – edictul lui Ayatollah Khomeini împotriva d-lui Rushdie – apare ca un şoc, deoarece nimeni nu şi-a putut imagina pânǎ atunci cǎ un dictator musulman poate impune unui cetǎţean britanic despre ce nu poate sǎ scrie. 17 ani mai târziu, chemǎri la executarea papei (incluzând una la Westminster Cathedral în Londra) au cǎpǎtat o calitate notorie. Imposibilul a devenit aproape previzibil , rutinǎ. Pe mǎsurǎ ce sensibilitǎţile musulmane au devenit mai incendiare, cele vestice au devenit mai flegmatice.
Incidentele începute în Europa ( Dl. Rushdie, caricaturile daneze, papa Benedict) au devenit mult mai largi decât cele bazate în Statele Unite (Curtea Supremǎ, Reverendul Falwell, aruncarea în toaleta a Coranului), reflectând o eficacitate mai mare a agresiunii islamice împotriva europenilor decât împotriva americanilor.
Islamiştii ignorǎ subtilitǎţile. Realismul magic al d-lui Rushdie, intenţiile pozitive ale frescii de la Curtea Supremǎ, falsitatea poveştii cu aruncatul în toaletǎ a Coranului (aţi încercat vreodatǎ sǎ aruncaţi o carte în toaletǎ) , natura benignǎ a caricaturilor daneze sau subtilitǎţile din discursul lui Benedict – nimic din toate acestea n-a contat.
Ceeace ce ridicǎ muţimile musulmane sau ceeace nu le ridicǎ, este cumva de neprevǎzut. Versurile Satanice n-au fost nici pe departe aşa de ofensive la adresa sensibilitǎţilor musulmane ca o mulţime de alte scrieri , medievale, moderne, şi contemporane. Alţi evanghelişti americani au spus lucruri mai rele decât Reverendul Falwell; preotul sudist Jerry Vines l-a numit pe profet “ un demon pedofil care avea 12 neveste”, fǎrǎ ca aceasta sǎ ducǎ la violenţǎ. Dece calificativul dat de cǎtre preotul norvegian Runar Søgaard lui Muhammad drept " pedophil confuz " a rǎmas o chestiune localǎ iar caricaturile daneze o chestiune globalǎ ?
Un rǎsuns este cǎ islamişti cu renume internaţional (Ayatollah Khomeini, CAIR, Dl. Khan, Abu Laban) joacǎ de obicei un rol cheie - acela de a transforma un simţǎmânt neplǎcut într-o furie operaţionalǎ. Dacǎ nici un islamist nu creazǎ agitaţie, chestiunea rǎmâne relativ tǎcutǎ.
Mǎsura vilolenţei este încǎ mai imprevizibilǎ – ar fi de aşteptat ca desenele daneze sǎ cauzeze cele mai multe fatalitǎţi iar cotaţia papalǎ cele mai puţine. Şi dece atâta violenţǎ în India ?
Aceste incidente scot de asemena la luminǎ lipsa de reciprocitate a musulmanilor. Guveernul Saudit interzice Bibliile, crucile , Stelele lui David, dar în acelaşi timp in mod current publicǎ dezgustǎtoare caricaturi despre evrei.
Nu existǎ nici o conspiraţie între aceste şase runde de agitaţii si agresiuni, dar examinate în retrospectivǎ ele fuzioneazǎ şi formeazǎ o unicǎ şi îndelungatǎ campanie de intimidare, cu altele la rând fǎrǎ îndoiala. Mesajul de bazǎ – “Voi vesticii nu mai aveţi privilegiul de a spune ce vreţi despre Islam, Profet şi Coran, legea islamicǎ vǎ guverneazǎ şi pe voi” – va re-apare mereu pânǎ când vesticii vor ceda sau musulmanii vor realiza cǎ efortul lor a dat greş.
