46 cititori în aceest moment

Relative la subiect

• Iraq
• Politica externă a SUA

Noi mesaje

• Barack Obama în ochii Musulmanilor
• Infiltraţii Islamişti din Vest
• Poate un American să comenteze asupra Israelului?
• Va trăda Washingtonul pe oponenţii regimului Iranian ?
• Unde este mai mult terorism Islamic, în Europa sau în America?

Reclame

Versiune pentru copiat

Salvarea războiului din Irak

de Daniel Pipes
New York Sun
24 Iulie 2007

Original în Englezǎ: Salvaging the Iraq War
Traducerea în limba Română : Robert Radu Hervian

Două poziţii domină şi polarizează lumea politică Americană de astăzi. Unii spun că războiul este pierdut, aşă că trebuie să ne retragem din Irak. Alţii spun că războiul poate fi câştigat, aşa că trebuie să menţinem trupele pe loc.Eu mă situez pe o poziţie de mijloc şi propun o a treia cale. Ocupaţia a dat greş dar războiul poate fi câştigat. Menţineţi trupele în Irak dar mutaţi-le din oraşe.

Am prezis deja insuccesul ocupaţiei militare din Irak ,de sub conducere Americană, în Februarie 1991, imediat după terminarea războiului din Kuweit, scriind atunci că orice ocupaţie cu o durată mai lungă de câteva luni “ va duce probabil la unul dintre cele mai mari dezastre în politica externă Americană.” Am ajuns la această concluzie pe baza faptului că populaţia Irakului va dovedi “un resentiment foarte puternic împoriva unei forţe de ocupaţie predominant Americană”. Am ajuns atunci la concluzia că dezonoranta tragere cu arma din ascuzişuri va îngropa prestigiul superiorităţii militare de înaltă tehnologie, “faimoasa victorie obţinută cu Tomahawk-uri, Tornado-uri, şi misile Patriot, va deveni o vagă memorie.”

In Aprilie 1991, am adougat că “ trupele Americane vor fi foarte curând urâte, cu Shiiţii apucându-se de bombe prin sinucidere, Kurzii reluându-şi rebeliunea, iar guvernele Siriei şi ale Iranului complotând căi noi de a sabota guvernarea Americană. Rămânând pe loc va deveni mult prea dureros iar plecând , prea umilitor.”

Pe când ocupaţia împlinise doi ani, în October 2003, am prezis că ”misiunea din Irak se va sfârşi fără success ”deoarece dorinţa Irakului de a se debarasa de forţele coaliţiei este mult mai mare decât dorinţa lor de ale păstra.” Efortul forţelor de sub conducerea Americană de a repara Irakul nu este destul de important pentru Americani, Englezi sau alţi parteneri ne-musulmani, pentru a le continua.”

Acum, din nou vreau să exprim că lipsa de voinţă (câtor Americani sau Englezi le pasă cu adevărat de viitorul Irakului ?) înseamnă că forţele coaliţiei nu vor putea realiza grandiosul deziderat de a reabilita Irakul. Cerând retragerea , criticii reflectă sentimentul naţional, ceeace lasă administraţia Bush din ce în ce mai izolată, o situaţie care aproape sigur va continua.

Insă Preşedintele Bush este corect în a insista ca trupele să rămână în Irak.

Pe de o parte, credibilitatea Americană este la mijloc. Ţara nu-şi poate permite ceeace Victor Davis Hanson numeşte a fi “prima fugă de pe câmpul de luptă”. Adepţii teoriei “de a fugi şi lăsa totul “ se auto amăgesc în această privinţă. Senatorul George Voinovich (Republican din Ohio) susţine că “Dacă toată lumea ştie că plecăm[din Irak], se va ridica frica de Dumenzeu în ei,” la care Jeff Jacoby răspunde sardonic în Boston Globe: desigur, “Nimic nu-i sperie pe Al-Qaida cum îi sperie Americanii în retragere.”

Trupele trebuie să rămână în Irak şi pentru alt motiv : Irakul oferă o bază fără rival pentru a influenţa evenimentele de pe scena celui mai volatil teatru din lume. Guvernele coaliţiei le pot folosi pentru următoarele :

• A menţine între limite sau a respinge guvernele Iraniene şi Siriene.
• Asigurarea curgerii libere a petrolului şi a gazului natural.
• A lupta contra Al-Qaeda şi a altor organizaţii teroriste internaţionale.
• A asigura o prezenţă benignă în Iraq.

	Ceeace trupele coaliţiei n-ar trebui să facă. Un caporal din Marina Americană, înarmat pănă-n dinţi, , Eliot Yarmura, conduce soldati irakieni mascaţi, pe o alee, în timpul unei patrulări în Barwana, Irak, în 15 Ianuarie, 2006. (Vezi versiunea mărită)

Cer ca trupe internaţionale sa fie eliberate din strânsoarea arsenalului de explosive improvizate, din capcanele citadine şi din convoaiele armate şi să fie repoziţionate în deşert şi la graniţe unde ele însele şi echipamentul lor tehnologic avansat să poată juca un rol strategic.

Aceasta implică abandonarea super ambiţiosului deziderat pentru un Irak democratic, liber şi prosper, ţintind în loc spre un Irak sigur, stabil, şi decent. In particular, ţinerea de alegeri în Ianuarie 2005, la numai 22 de luni de la îndepărtarea dictatorului a fost prematură şi nerealistă ; irakienii vor avea nevoie de ani, poate decade, pentru a învăţa obiceiurile subtile ale unei societăţi deschise.

Inlăturarea lui Saddam Hussein a fost un act realistic şi binevenit de dezinfectare internaţională dar repararea Irakului făcând faţă unei populaţii irakiene eliberate, fracturate şi ideologice, rămâne dincolo de voinţa coaliţiei. Coaliţia a dat Irakului un început proaspăt, dar nu poate sa-şi asume pentru ei responsabilitatea de a-şi reconstrui ţara.

Concentrarea asupra nivelului strategic înseamnă de asemenea distanţarea coaliţiei de problemele irakiene interne şi tratarea irakienilor ca adulţi care-şi formează propriul destin, nu drept gardieni : de ajuns cu îmbrăţişările liderilor ţării, tratării parliamentarilor ca subalterni, sau încurajarea partenerilor locali de a emigra în Danemarca sau în Statele Unite.

Aceasta înseamnă menţinerea drumului dar schimbarea drumului, repoziţionarea spre baze în deşert, nu părăsirea Irakului.

Relative la subiect: Iraq, Politica externă a SUA

Reclame