33 cititori în aceest moment

Relative la subiect

• Conflict & Diplomaţie arabo-israeliană
• Israel

Noi mesaje

• Barack Obama în ochii Musulmanilor
• Infiltraţii Islamişti din Vest
• Poate un American să comenteze asupra Israelului?
• Va trăda Washingtonul pe oponenţii regimului Iranian ?
• Unde este mai mult terorism Islamic, în Europa sau în America?

Reclame

Versiune pentru copiat

Razboiul ne-necesar al Israelului

de Daniel Pipes
New York Sun
18 Iulie 2006

Original în Englezǎ: Israel's Unnecessary War
Traducerea în limba Română : Robert Radu Hervian

Vina pentru luptele ce se desfăşoară astăzi, cade in întregime pe umerii inamicilor Israelului, care folosesc metode inumane în scopuri barbare. Deşi le doresc forţelor israeliene deplin succes împotriva teroriştilor din Gaza si Liban, sperând ca ele vor produce distrugeri maxime in Hamas si Hezbollah, cu un minim de sacrificii, sunt de părere că decizii eronate luate de către Israel in ultimii 13 ani, au dus la un război ne-necesar.

Pentru 45 de ani, 1948-93, viziunea strategică , tactica strălucitoare , inovaţia tehnologică si inteligenţa logistică au asigurat Israelului capabilitatea de a-şi descuraja inamicii. O adâncă înţelegere a poverii ce apasă asupra ţării, laolaltă cu resurse financiare, voinţă si dedicaţie au ajutat în mod sistematic statul israelian in crearea unei reputaţii de forta, reale.

Conducǎtorii s-au focalizat asupra modului de gândire şi de comportare a inamicului, adoptând decizii menite să-i degradeze moralul , în scopul de a le induce un simţamânt de “învins” precum si realizarea că statul evreu este permanent şi că el nu poate fi eliminat. Ca rezultat, cine a atacat vreodată statul Israel, a plătit greşala cu terorişti luaţi ostateci, soldaţi morţi, economii intrerupte si regimuri politice desfiinţate.

Prin 1993, acest palmares de succese i-a îmbătat pe israelieni cu un sentiment de prea multǎ siguranţa . Au tras concluzia ca au învins, ignorând inconvenientul că de fapt arabii palestinieni si alţi duşmani nu au renunţat la ţinta lor de a elimina Israelul. Două sentimente ţinute sub control timp îndelungat, oboseala si orgoliul s-au revarsat deodată . Hotarând ca au avut destul război si că sunt capabili să încheie războiul in termenii lor, israelienii au început sǎ experimenteze noţiuni exotice cum ar fi ”procesul de pace” si cel de ”dezangajare”. Au permis inamicilor să creeze o structura cvasi-guvernamentală ( ”Autoritatea Palestiniană”) precum si acumularea de mari depozite de armament (cele aproape 12,000 de misile de tip Katyusha in sudul Libanului, după cotidianul arab Asharq al-Awsat). De asemenea au făcut un ruşinos schimb de terorişti capturaţi , pentru ostateci.

In această amestecatură a politicii de concesii in schimbul păcii şi de retargeri, inamicii Israelului au pierdut repede frica si au văzut in Israel un tigru de hartie. Or , după cum declara in mod usturător liderul Hezbolah Hassan Nasrallah, in anul 2000 : ” Israelul care posedă şi puterea nucleară şi cea mai puternică aviaţie din regiune, este mai slab decât pânza de păianjen. Dupa cum am scris in anul 2000, frica de Israel pe care o aveau odinioară a fost înlocuită de o lipsă de consideraţie înrudită cu dispreţul. Ca rezultat, arabii palestinieni si alţii au redescoperit vechiul lor entuziasm de a elimina Israelul.

Pentru a repara aceastǎ pagubă creată in ultimii 13 ani, Israelul trebuie să se întoarcă încet si greu, cu mulţi bani , frustrări si plictiseli , la munca de descurajare prin forţă . Asta înseamnă renunţarea la compromisuri nebuneşti , speranţe visătoare , iresponsabilitate in a elibera terorişti si la autoamagitoarea oboseala, sau idioţia retragerilor unilaterale.

Decade de muncă grea înainte de 1993 au asigurat Israelului respectul precaut al inamicilor săi. În contrast, flexionările episodice de muşchi nu ajută la nimic. Dacă Israelul va relua politica de acomodare si retrageri, luptele ce se poartă astăzi vor rămâne un fel de croncănit de vară, o violenţă de prisos. Deja inamicii Israelului ştiu ca dacă se menţin pe poziţie câteva zile sau săptămâni, lucrurile se întorc la starea normală, cu stânga israeliană in poziţie obstrucţionistă şi guvernul oferind în curând cadouri, discutând cu teroriştii şi din nou cedând teritorii.

Descurajarea inamicului nu poate fi refacută într-o săptămână, printr-un raid, o blocadă sau o repriză de război. Ea cere o invariabilă hotărâre, de-a lungul decadelor. Pentru ca operaţiunile curente sa aibă un rezultat pentru Israel, şi nu doar un paleativ emoţional, ele trebuie sa ducă la o profundă schimbare de orientare. Trebuie să determine o schimbare majora a politicii externe a Israelului, aruncarea la coş a tiparelor dezangajarii de la Oslo, in favoarea unei politici de descurajare prin forţa conducând la victorie.

Modelul de la 1993 încoace a fost consistent : Fiecare deziluzie, dǎ naştere la o orgie israeliana de păreri de rău şi reconsiderări, urmată de o întoarcere tacită la acomodări şi retrageri. Mă tem ca operaţiunile din Gaza si din Liban nu sunt focalizate pe invingerea inamicului ci pe obţinerea eliberării a doi soldati – un scop straniu, fără precedent in istoria războiului – sugestionand că problema se va transforma in curând intr-o simplă formă.

Cu alte cuvinte, importanţa ostilităţilor ce au loc in prezent nu constă in ceeace a fost distrus in Liban sau ce hotǎrǎşte Consiliul de Securitate ; ea constă in ceeace invaţă publicul israelian sau ceea ce nu invaţă.

Relative la subiect: Conflict & Diplomaţie arabo-israeliană, Israel

Reclame